Acum mă bucur mai mult decât în anii trecuți de zilele însorite ale toamnei. Anul ăsta ciudat s-a scurs și el și ne-a lăsat buimaci, așa cum îmi par frunzele copacilor, care parcă nu știu ce culoare să prindă. Și atunci unele se hotărăsc să fie galbene, unele roșii, iar altele se încăpățânează să-și mai păstreze un timp culoarea verde.
Trăim cu sabia lui Damocles deasupra capului, căci vedem cum se închid din nou, rând pe rând, țările și bănuim că un nu lockdown ne va paște și pe noi. Asta e, noi să fim sănătoși! Să nu ne pierdem speranța că o să trecem și peste asta, să rămânem așadar optimiști, în niciun caz… pozitivi!
Când prietena mea îmi propune o plimbare prin pădure, o accept cu bucurie. Nu vine singură, ci însoțită de fetița ei zburdalnică, în vârstă de cinci ani. Admir mereu exuberanța fetiței cu păr blond de îngeraș, care se transpune într-un zâmbet larg, de fiecare dată când mă vede. Doar că, de astă dată, zâmbetul îi e acoperit de mască.
-Vai, dar ce mască frumoasă ai! o complimentez eu, puțin încurcată că am ajuns să admir astfel de accesorii indispensabile. E drept, măscuța de copii, roz cu urși panda e destul de simpatică. Doar că eu mă întrebam cum o fi să fii copil pe timp de pandemie.
-Îți place? mă întreabă ea, veselă. Se pare că nu-i chiar așa de rău, îmi răspund singură, la propria-mi întrebare.
Fetița începe să cotrobăie prin micul ei rucsac, în formă de buburuză.
-Uite, îți fac cadou și ție una, dacă îți place așa de mult. Și îmi întinde o mască roz, identică cu a ei. Eu, oricum, am mai multe. După ce o folosesc, o arunc. La fel trebuie să faci și tu.
Îi mulțumesc de “cadou”. Maică-sa o soarbe din priviri, mulțumită că micuța știe deja să dea și sfaturi pentru combaterea pandemiei.
Cât de frumoasă e toamna! Recunosc, mult timp am avut ciudă pe ea. Mi se părea că vine, cu frunzele ei ruginii, să ne alunge tihna zilelor lungi de vară. Să ni le întunece. Să ni le zgribulească. Acum însă îmi place. La fel cum îmi place plimbarea pe cărarea din pădure, foșnetul frunzelor căzute, razele soarelui blând, ițit de după crengi multicolore.
Plimbându-ne, timpul ne curge lin, de parcă am fi iar copii, iar noi ne adâncim în discuții, care mai profunde, care mai relaxate. Din când în când, fetița care se plimbă cu trotineta în fața noastră, mai intervine cu câte o întrebare:
-Mama, dar sigur nu ne întâlnim cu lupul? i se adresează ea grav, cu vădită îngrijorare.
-Nu, draga mea, îi răspunde mama, mângâind-o cu duioșie pe părul auriu.
-Dar și noi suntem în pădure, ca Scufița Roșie! continuă fetița, cu nedumerire. Eu nu pot să-mi ascund zâmbetul. Ah, ba pot! Am uitat că port mască…
-Da, doar că tu ești cuminte și nu te abați de la drum. În plus, nu ești singură. Cât timp ești cu mine, nu o să ți se întâmple nimic rău, o liniștește mama.
Răspunsul pare că o convinge și atunci micuța își continuă drumul cu trotineta, iar noi conversația.
Din când în când, însă, fetița se apropie și mai pune câte o întrebare. Cum întrebările se îndesesc și par din ce în ce mai insistente, mama o atenționează că nu e frumos să ne întrerupă de fiecare dată.
-Atunci când oamenii mari vorbesc, aștepți să termine ce au de spus și abia apoi întrebi și tu!, îi continuă mama cu calm educația, chiar și în timpul jocului copilei.
Îmi amintesc și eu de regula asta pe care mi-o tot repeta bunica și înțeleg puțin când fetița își ia un aer bosumflat. E tare drăguță, chiar și când se încruntă. Pare că a înțeles, iar noi o urmărim cum face slalom cu trotineta printre niște pietre găsite pe drum.
Nu trece mult timp însă și copila ne întrerupe din nou.
-Să știi că mă superi! o dojenește mama. Ce ți-am spus mai devreme?
Apoi, înmuiată totuși de expresia tristă a celei mici, adaugă:
– Bine, hai, doar dacă e ceva important, ai voie să mă întrerupi atunci când vorbesc. Crezi că ai ceva foarte important să mă întrebi?
Fetița își ridică ochii din pământ și o privește cu o seriozitate nedisimulată.
-Da! Am ceva foarte important să te întreb. Mama, când o să plece Coronavirusul de la noi?
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
“În afara timpului” de Olivier Assayas
O poveste cu o rochie de dat în stambă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
