De-a lungul vremii, s-au scris ode despre tine. Sau, dacă nu, măcar povești și poezii. Copiii te află din prima zi și te iubesc infinit, fără drept de apel. Dar apoi te transformi în soacră și păsărelele nu mai cântă. Poate doar în capul tău. Și-n al meu. Da’ de nervi!
Dragă “mamă” soacră, Ești cea mai cea… ființa din câte am reușit eu să întâlnesc în cei 32 de ani de viață. N-am crezut niciodată că va putea să-mi displacă atât de tare o “ființă”. M-am crezut, în zadar, ani în șir o pacifistă. O tipă care crede mereu doar în ce are un om bun. Am făcut și încă mai fac abstracție de defectele și minusurile oamenilor. Află că la dumneata nu funcționează nimic. Nu pentru că nu m-am străduit eu prea tare, ci pentru că nu funcționezi tu. Pe nicio parte.
Ești cea mai subdezvoltată emoțional persoană. Atât de malnutrită ești că nici nu știu dacă te pot numi om. Femeie, în nici un caz! Între tine și un copil de doi ani nu e nici măcar o diferență. Nu-ți recunoști emoțiile (pare imposibil, dar chiar nici nu știi cum se numesc), nu faci nici măcar diferența dintre foame și furie. Poate pentru că ambele încep cu “f” tu le consideri tot una. Sau asta trebuie să fie motivul pentru care atunci când îți este foame începi să faci ca toți balaurii basmelor. Începi să te dai cu fundul de pământ și să strici zenul a jumătate de oraș. Deși ești de poveste, află că nu ești atotputernică sau atotștiutoare. Habar nu ai de mai bine de trei sferturi din ce vorbești. Îți place însă să te auzi. Îți place să crezi că nu mai e nimeni ca tine, că nimeni nu știe secretele vieții sau ale științei. Ești ce mai tare în fizică, chimie, literatura de orice fel, matematică, limbi de circulație internațională, bucătărie (haha), ești cea mai tare menajeră, un psiholog desăvârșit, un părinte cum doar în cărți vezi și Doamne, iartă-mă, că am obosit înșirându-ți calitățile și n-am ajuns nici la jumătate. Îți dai cu părerea în absolut orice domeniu, te bați la categoria super grea până și la box. Te crezi bărbat, feminitatea e pentru proaste. N-ai tu treabă cu astea. În schimb, găsești mereu ce să-mi spui vizavi de vestimentația mea. Mereu aș putea să fac mai bine. Mereu aș putea să mă mai uit în oglindă. Mereu aș putea să cresc calitatea.
Hai, bine. Așa e cum spui tu. Deci nu sunt foarte rea, dacă te-am numit femeia-bărbat. Nu te-am făcut eu așa, așa vrei tu. Așa “trebuie” să fie. Degeaba îți atârni mărgele și brățări. Degeaba te parfumezi cu toată parfumeria. Degeaba te lauzi cu genți și pantofi fini. Să știi că arăți rău. Te îmbraci urât și mergi ca un dinozaur. Ești o habarnistă de profesie. Ai studiat fix cât era de studiat în facultatea aia. Ai cultura generală fix cât ar trebui să aibă un absolvent de liceu teoretic și gătești groaznic.
Nu te ridici nici la jumătatea degetului mic al mamei mele (aia de care te iei mereu și în fața căreia te crezi “muuuult superioară”). Ea e o mare doamnă și n-o să-ți spună niciodată (și nici eu, din același motiv) tot ce am scris aici.
Și dacă vrei să mai lungim lista, hai să-ți spun și de marea ta realizare. Mi-ai distrus bărbatul. Ăla care înainte să fie al meu, a fost copilul tău. E un terminat din punct de vedere emoțional. Ai ghicit. Din vina ta! N-ai reușit decât să-i transmiți atotcunoașterea ta. Doar că tu n-ai aflat că nimeni nu deține adevărul absolut și nu le știe chiar pe toate. Și când, săracuțul, a pornit în lume de capul lui, a dat cu capul și de tavan și a luat și pragul în nas. Și nu i-a trecut încă și nu cred că în lumea asta îi va trece. Și mă mai tem că va rămâne și singur. Și ai ghicit, e tot vina ta!
Încerci să mă înveți să-l șantajez. Ca să “se pună pe calea cea dreaptă”. Doar și să pronunț cuvântul “șantaj” și-mi provoacă silă. Ești infernală! L-ai părăsit de mic. Nu l-ai vrut. Ți s-a părut greu. N-ai vrut să-ți asumi nimic din creșterea lui. Pentru că tu ești cea mai tare din parcare, da n-ai aflat că parcarea e goală. Mereu! L-ai dat de suflet bunicilor. Ei au făcut, sărmanii, tot ce s-au priceput. Vina însă o porți tu, madame. Nu recunoști în ruptul capului că ai greșit! Cine, tu!? Tu nu greșești niciodată. Deși pe el îl vezi ca pe un eșec, e doar vina lui. Și eventual a bunicilor. Tu n-ai nicio treabă. “Nu eu l-am crescut așa!” “De unde o fi învățat asta?”
Acum nu-ți mai place. Îi spui mereu că nu face destul și că nu e ce trebuie. Păi, și oare cum de e așa? Nepăsător, arogant, neștiutor, obraznic. E așa pentru că în atotcunoașterea ta asta ai reușit să-l înveți. Asta și să fie dependent de mămica lui. Iar acum, că încearcă și el să se facă băiat mare, nu-ți place. Că simți că ai pierdut controlul. Păi, hotărăște-te, femeie!
Dar vai, cum e viața asta rotundă ca o roată. Și se învârte mereu, mereu. Și ajunge să-ți dea în cap. Și iar, nu sunt rea sau asta vreau să cred. Dar toate, absolut toate neputințele tale, transformate în răutăți, s-au întors împotriva ta. Acum, aproape de bătrânețe ai ajuns să vezi că duiumul ăla de prieteni nu era întreținut decât de bani. Pe care nu-i mai ai. Și, deci, nici prieteni. Și ai rămas singură. Ai început să înțelegi că nu ești cea mai importanță verigă a lumii. Ea se mișcă bine mersi și fără tine. Ba chiar ai aflat că lumea nici nu știe cine ești. N-a auzit niciodată de tine, pentru că n-ai contat. Nici în lume, nici pentru ea.
Ai mai avea șanse să te faci om, femeie, dar nu cred că le vrei. Pentru că n-o să treci niciodată de faza de doi ani. Tu ai rămas și vei rămâne mereu ancorată în copilăria mică. Ai rămas o răzgâiată, o nepăsătoare, o arogantă, o egocentrică, o neștiutoare și o prost crescută.
Iar de astea nu te salvează nimeni.
Delia
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
