Maya a avut cândva o colegă de clasă care se încurca mereu în labirintul mamelor şi taţilor pe care îi purta cu ea în fiecare zi. Mama 1 trăia cu tata 2, tata 1 nu vorbea cu mama 1, iar mama 2 încerca să fie mai bună decât mama 1, în speranţa că fetiţa îl va iubi mai mult pe fratele 2 decât pe fratele 3 şi arunci când va împlini 10 ani îi va spune judecătorului că vrea să locuiască la tata 1 cu mama 2. Drept urmare, copilul nu mai respecta pe nimeni, îi şantaja pe toţi şi era într-o permanentă stare de nesiguranţă. S-a retras în lumea ei şi nu reuşea să se împrietenească la şcoală cu nimeni.
N-am înţeles niciodată de ce oamenii mari au nevoie de aşa ceva. De ce îşi chinuie copiii să ţină pasul cu apelativele de moment în speranţa că vor fi toleraţi sau acceptaţi sau, cine ştie, poate printr-o minune, chiar iubiţi. Eu cred că mama e mama şi tata e tata. Restul sunt doar nişte persoane pe care părinţii naturali ai copilului îi întâlnesc într-un anumit moment al vieţii lor. Buni şi ei, dacă nu depăşesc limitele. Necesari, dacă ştiu să fie generoşi fără să încerce să cucerească teritoriile părinţilor naturali.
Când eram foarte tânără, m-am îndrăgostit şi apoi m-am căsătorit cu un bărbat care avea un băieţel dintr-o altă căsătorie. Eu am iubit dintotdeauna copiii, aşa că a fost uşor să devenim prieteni. Iar după câteva vacanţa scurte pe care Vlad le-a petrecut cu noi, când era întrebat dacă iubeşte mai mult pe tati sau pe mami, copilul răspundea fără să ezite: „Pe Mirela!”. Sigur că-mi făcea plăcere şi că era cumva o recunoaştere a felului în care mă purtam cu el. Dar era în acelaşi timp o imensă responsabilitate. După 2 ani de relaţie, eu şi tatăl lui ne-am despărţit. Nu ne-am mai văzut niciodată, dar am aflat de curând că trăieşte în State şi că e un bărbat în toată firea. Ţine în continuare o legătură strânsă cu părinţii lui, iar de mine probabil că-şi mai aminteşte doar vag… Nu m-am erijat niciodată în mama lui, n-am încercat niciodată să o înlocuiesc. Doar m-am străduit să-l fac să se simtă bine atunci când era departe de ea şi am avut grijă să o liniştesc şi pe mama care îi purta de grijă chiar şi de la 400 de kilometri distanţă de sufletul ei.
Cu ceva vreme în urmă, un cuplu de prieteni s-a căsătorit. El avea un băieţel cu o altă femeie, împreună au făcut o fetiţă, iar prietena mea îi prezenta la întâlniri mândră, dar complet nenatural: copiii mei… Ţi se strângea inima să auzi acel atât de fals „copiii mei”; era clar pentru toată lumea că el era copilul altcuiva. Când fetiţa a împlinit 3 ani, prietenii mei s-au despărţit, iar ea a rămas cu fetiţa ei, în vreme ce băieţelul a dispărut din peisaj. Nu l-am mai vazut niciodată, căci veriga care-l făcuse „copilul ei” s-a rupt definitiv.
Cunosc părinţi care cresc cu toată dragostea copii aduşi pe lume de alţi oameni. Din toate motivele cerului şi pământului, părinţii naturali nu au putut să rămână lângă copiii lor, aşa că soarta, destinul, întâmplarea, minunea i-a întâlnit pe acei copii cu oameni frumoşi, care îi ocrotesc cu toată dragostea. Îi respect şi cred că este dovada supremă de generozitate să poţi să-ţi asumi viaţa unui copil rămas fără părinţi. Să-l iei de mână şi să nu-i mai drumul niciodată. Să-i faci loc în inima ta şi nimeni şi nimic să nu-l mai clintească de acolo.
Personal, mă sperie şi mă întristează oamenii care joacă rolul de părinţi pentru nişte copii ai cărui părinţi sunt bine-merci, doar pentru că întâmplarea face ca viaţa să li se intersecteze la un moment dat. Nu le înţeleg pe femeile care au senzaţia că, deşi nu sunt decât soţiile, sau poate doar iubitele, partenerele, amantele, mătuşile, cuscrele, prietenele sau colegele unui tată de copil, au impresia că ar fi mai bune decât mamele naturale pe care copiii le au acasă şi consideră că în câteva ore de divertisment deţin adevărul absolut în privinţa creşterii şi educaţiei unui copil.
Am asistat la discuţii aprinse între persoana care, deşi nu au propriii copii, îşi proiectează nevoia sentimentului matern asupra copiilor altora, punând presiune şi făcând pe „adevărata mamă”. Pentru bărbaţi, lucrurile satu cu totul altfel. Mulţi au o problemă cu instinctul patern pentru propiul copil; dar ăsta este un alt subiect 🙂 Ştiu sigur că nu-mi plac şi nici nu-i încurajez pe bărbaţii care vorbesc ireverenţios despre mamele copiilor lor, chiar dacă uneori părerea lor poate fi justificată. Aşa cum, ştiu toate prietenele mele, le taxez pe mamele care-i ponegresc pe taţi, oricât de absenţi, nepăsători sau iresponsabili ar fi.
De la tata mi-a rămas grija pentru sufletul copilului. Atenţia pentru toate gesturile care ar putea mai târziu să-l coste pe copil mai mult decât a meritat pentru adult vreodată. Spaima tatălui meu a fost că voi face, aşa cum îmi plăcea să bravez în faţa lui, un copil cu oricine, un copil doar al meu. Încerca să-mi explice cât de mult va suferi acel copil dacă nu-şi cunoaşte adevăratul tată, chiar dacă e “ultimul băutor”. Acum, după atâţia ani, cred în ce-mi spunea: tata îi tată şi în şanţ, mama îi mamă şi pe marginea drumului. Legătura aceea de sânge nu ţi-o ia nimeni niciodată. Sunt oameni care nu pot fi înlocuiţi.
Majoritatea copiilor pe care i-am auzind spunându-le unor străini “mama” sau “tata” o faceau doar ca să-i facă pe plac părintelui natural pentru care persoana aceea era importantă. Oricât de supărat ar fi pe mama sau pe tata, niciun copil nu vrea să audă pe cineva vorbind urât despre ei. Doar mie mi se pare că sunt prea mulţi oameni mari care nu cântăresc de 10 ori înainte să taie o dată?…
Pe Mirela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
