Plecam cât de des aveam ocazia, undeva aiurea, prin ţară. Ne luam în mașină pisica, cortul, hainele și lucrurile necesare pentru un week end, care uneori se prelungea cu o zi sau două. Dormeam unde ne apuca vremea, la o pensiune, la un hotel, în cort, uneori în maşină, dacă eram în munți și mie îmi era frică să dorm în cort, nefiind un loc amenajat pentru asta. Dar ce frumos si relaxant era! Eram fericiți. Nu stabileam un traseu anume, ne duceam unde mergea mașina. Întrebam: „Unde mergem?”, „Unde vrea mașina…” și râdeam amândoi cu lacrimi. Și mașina voia diverse trasee. De fiecare dată altele. Pe ultimul l-a vrut la Cazane. Cazanele Dunării. Ultimul împreună, vreau să zic. De la Cazane ne-am întors pe undeva, prin zona Hațegului.
De multe ori, eu stăteam pe bancheta din spate, cu pisica torcând alături de mine. Uneori mă întindeam pe banchetă, dacă eram obosită și ațipeam. Așa s-a întâmplat și atunci. Ațipisem. Învățasem să dorm în mașină. Dar am simțit că el a oprit mașina și că cineva a urcat în dreapta lui. Apoi aroma prea dulce a unui parfum destul de ieftin a ajuns înspre mine. Prea ieftin și prea dulce, prea mult, mi-am zis.
A fost prima dată când cineva străin urca în mașină. Niciodată nu opream pentru nimeni. Ba da! Luam uneori femei care aveau copii mici. Atât.
De data asta, era doar o femeie singură.
Încep să vorbească, despre „unde mergi… ce faci acolo”, vreme, nimicuri. Cu ochii întredeschiși, îl văd că îi face semn înspre bancheta din spate. Aud un: oooo… și încep să vorbească mai încet. Aproape că nu mai înțelegeam ce spun. Kenny Rogers cu Lady le acoperea discuția și mai torcea și pisica la urechea mea.
Mă ridic, pisica îmi sare în brațe și el îmi spune: Ea e Mălina, am oprit pentru că aștepta în soare și, oricum, mă plictiseam fiindcă tu dormeai. E ok, răspund. Peste câțiva kilometri, Mălina vrea să coboare, mulțumește, ne urează drum bun, el întinde mâna pe scaunul din dreapta și îi spune: ți-a căzut asta. Mălina se apleacă și ia „asta”.
N-am vazut ce era. Aveam să înțeleg mai târziu că era cartea lui de vizită, adică telefoanele…
Ne-am întors, ca de fiecare dată, relaxați, gata s-o luăm de la capăt, fiecare cu ce avea de făcut. Pe urmă, s-a întâmplat tot mai des ca atunci când ar fi trebuit să plecăm iarași cu cățel și purcel la drum, să-mi spună că trebuie să plece în delegație. Mai pleca uneori și înainte. No, asta e. E-n regulă, dacă trebuie, trebuie. Numai că în ultimile luni delegațiile se înmulțiseră…
Am rămas acasă și, în scurt timp, am constatat că își uitase unul dintre telefoane în baie. Avea două, în ideea că dacă nu e semnal pe unul, e pe celălalt. Doar că acasă rămăsese telefonul de serviciu pe care suna în disperare asociatul lui. Îi răspund într-un final și mă întreabă ce se întâmplă de nu răspunde pe niciunul dintre telefoane. Îi spun că, probabil, nu are semnal pe celălalt în zona în care e, iar pe ăsta l-a uitat acasă. Mă întreabă ce caută acolo! Îi răspund că el ar trebui să știe, doar sunt asociați…
Omul habar n-are despre ce vorbesc. Care delegație? Apoi înţelege că scrântit-o și încearcă s-o dreagă… că… ăăăă, daaa… Lăsați, nu vă mai deranjați, gândesc, îi spun la revedere și închid.
Peste puțin timp, sună iarăși telefonul. Mă uit și văd: „Mălin”. Îmi amintesc brusc de Mălina, cea de acum multe luni, deși nu mă mai gândisem niciodată la ea. Dar nu răspund. Vreme de aproape o oră a tot sunat „Mălin”. Apoi a venit un mesaj tot de la „Mălin”. M-am gândit că o fi ceva urgent de trimite și mesaj, asa că l-am deschis și… „Unde iești iubică, k am nebunit de knd te sun. knd ajungi? măcar spunemi dacă nai putut scăpa de aia și nu vi”.
Ceee??? Mai citesc o dată. M-am gândit că nu văd bine. Toate furtunile lumii se adunaseră în sufletul meu și nu știam cum să le fac față. Era o noutate tot ce se întâmpla. Cred că, dacă ar fi înfipt cineva un ac în mine, n-aș fi simțit nimic!
Lumea mea se prăbușea, cerul era pe pământ și pământul în cer. Și toate se amestecaseră de nu mai înțelegeam nimic.
Am stat cu telefonul în mână multă vreme, în timp ce „Mălin” suna… și suna… și suna… Pisica se cuibărise în brațele mele pe fotoliu, am stârns-o în brațe, am inspirit adânc și am răspuns.
Dar înainte de a scoate eu o vorbă, aud o voce pisicoasă: „Iuuuubiiiicăăăă, ce m-ai speriaaaat…“
Deci Mălin era Mălina…
Îi răspund cu un calm de care nu mă credeam în stare, deși sufletul meu era zdrobit și aș fi vrut să urlu de durere… „Iubică e în drum spre tine. Și dacă nu știe, spune-i tu că a scăpat de aia. Pentru totdeauna!”
Pe Liana o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
