Ana Ionesei, în cartea Maldororiana, demonstrează că știe să articuleze discursul poetic. Prima sa ieșire editorială este girată de Al. Cistelecan, Bogdan Creţu, Liviu Antonesei, autoarea fiind câștigătoarea concursului de debut al editurii Adenium pe 2013 la secțiunea poezie. Cei menționați au premiat cel mai bun manuscris dintre cele primite.
Trimiterea la Lautreamont, Cântecele lui Maldoror, este și nu este acoperită, Ionesei riscând să fie eclipsată de raportare. Dacă ia ca referință vârsta la care a scris uruguayanul și tinerețea proprie, atunci e ok. Poeta nu are nicio tangență profundă cu extremismul halucinant al celebrului sud-american, mort la doar 24 de ani. Mai degrabă, versurile scot la suprafață o aplecare spre livresc, un refugiu într-o realitate mediată, unde apar Kafka, Don Juan, Pessoa, printre alții. E în răspăr și cu colegii de generație: ”Tinerii poeţi în comă alcoolică au vizitat mormântul/ lui Baudelaire/ și au scuipat de ciudă pe el./ I‐au cerșit pâine lui Rimbaud,/ au șters podeaua cu sonetele lui Shakespeare,/ au schimbat la talcioc opera completă a lui Eminescu/ pe un telefon mobil./ Tinerii poeţi sunt osteniţi și intră în infern/ numai la gândul de‐a se apuca de Divina Comedie./ Tinerii poeţi au ciulit niţel urechile la cursurile de/ filosofie,/ dar apoi s‐au întors în mocirla din faţa calculatorului./ Tinerii poeţi au fost păcăliţi că au talent de către/ niște contrabandiști care aveau mai multă imaginaţie decât ei./ Tinerii poeţi au dioptrii mari pentru că citesc pe/ sărite./Tinerii poeţi suferă de plictis, iar părinţii lor le/ plătesc facturile./ Tinerii poeţi întocmesc/tablouri clinice,/ fără să fi avut în viaţa lor un atac de panică,/ precum vecina lor, muncitoare și mamă de copil pe/ moarte./ Tinerii poeţi se botează cu sânge și sudoare la/ petreceri./ Tinerilor poeţi le priește circul gratis din cafenele,/unde se înghesuie asemeni porcilor spinoși./Tinerii poeţi au încercat toate narcoticele,/ dar nu‐s în stare să compună un sonet./Tinerii poeţi te binecuvântează pentru o doză de V32/ și nu mai ţin minte ce gust avea apa din fântâna casei/ bunicilor./ Tinerii poeţi adorm la filmele lui Tarkovski/ și, pentru că mi s‐a urât de ei,/ mai bine îmi văd de caligrafie./ Tinerii poeţi citesc Platon la toaletă/ și nici picaţi cu ceară nu ar învăţa pe de rost versurile/ altuia,/ iar de îndată ce vreun confrate iese din încăpere,/ ceilalţi mi‐l fac praf,/de necaz că a fost publicat înaintea lor./ Tinerii poeţi își rumegă atenția avortată de muzică/ proastă./ Tineri poeţi suferinzi de versificarea tuturor mizeriilor,/ alergici la aer curat și conexiunea slabă a internetului,/ bieţi orfei anesteziaţi, chimicale academice/ care vă amăgiţi că aţi călca pe urmele lui Ovidiu,/ vai de metamorfozele voastre!(Tinerii poeți)”.
”Ochelarista cu piele albă”, cum se numește, încearcă să se autoevalueze, spunând că merită ”câte o scuturătură/ din partea cuiva din măruntaiele orașului”, uneori pe un ton ironic sau retro, căci amintește de hârtie și cerneală pentru actul scrierii și de expedierea scrisorilor. Zice: ”sunt o scrisoare care n-are curajul să iasă din/ casă în pielea goală,/acoperită numai cu un plic timbrat”.
Ezită să se livreze pe de-a întregul, cu angoasele și micimile ei. Ionesei caută eschive: ”Așteptau îmbătați de nerăbdare/ să sar în gol/dar din trambulină am smuls o stinghie/ și mi-am croit un fluier/m-am apucat de cântat/ ei s-au gârbovit/ și-au murit de inimă rea./ Așteptau îmbătați de nerăbdare. (Ritornelă)”
Nu mă abțin, cu toate rezonanțele din Kavafis și Romoșan, să-i mai transcriu un poem ce mi-a rămas în minte: ”La cucerirea Troiei, a pătruns, într‐adevăr, calul de/ lemn în cetate;/ troienii uimiţi chiar s‐au închinat și s‐au pornit să/ cinstească arătarea;/ aheii cu adevărat s‐au așezat în tainiţele animalului./ Dar nici un istoric n‐a îndrăznit să dea în vileag/ faptul că/ aheii n‐au rămas răbdători vreme‐ndelungată./ Deja când s‐au văzut dincolo de porţile cetăţii,/ au început să se arate în afară, zâmbind/ și tocmai asta i‐a buimăcit pe troieni,/ aheii care zâmbeau,/ căci și nebunii, și copiii zâmbesc fără rost./ Nu se știe nici dacă aheii rânjeau sau chiar zâmbeau,/ nici dacă anume s‐au înţeles să‐i sperie astfel pe troieni,/ dar, negreșit, găselniţa n‐a dat greș./ Iar eu zâmbesc tăișului sabiei ce apasă asupra/ capului meu/ pentru că v‐am destăinuit toate acestea. (Soare cu dinți)”
Maldororiana e o promisiune. Aștept să citesc următorul volum al Anei Ionesei.
Citiţi şi
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
