Ziua de dinaintea împlinirii celor optsprezece ani ai mei a fost ca o rememorare a tot ce însemn, a tot ce am, a tot ce port în suflet și-n gândurile-mi răvășite, a tot ce-am pierdut sau ce n-am apucat să fac. M-am trezit cu noaptea-n cap, tot trupul meu refuzând parcă să-și doarmă ultima zi de dinaintea maturizării.
Nu mi-am dorit niciodată să cresc, la fel cum am știut dintotdeauna că 18 ani nu-s cu nimic mai frumoși decât 17. Că multe din fericirile minore sunt cu mult mai frumoase și mai pline de substanță decât toate bucuriile majore, că faptul că-mi iau viața în palme și că mă sui de-a binelea în șeaua sorții n-are nimic din căldura brațelor tatii atunci când adormeam în sufragerie și mă trezeam în dormitor. Că până la vârsta asta am simțit atât de mult și cu atâta forță, încât faptul că de acum pot să conduc, să beau, să fumez, să mai știu eu ce, nu echivalează cu multe din încântările pe care le-am avut deja.
Încerc să spun că a crește, nu-i chiar așa un motiv de veselie cum o văd la unii adolescenți de vârsta mea, care au impresia că ,odată cu cei optsprezece ani, li se garantează o viață mai bună și mai plină de farmec. A crește e un fenomen necesar, o evoluție, o devenire, dar nu-i cea mai mai dulce stare de euforie.
Așa că m-am trezit pe la orele șapte ale dimineții și mi-am zis că vreau să fiu frumoasă. A fost primul gând al dimineții, care, însă, s-a spulberat imediat după ce m-am privit în oglindă și mi-am spus că e dorință neroadă și lipsită de importanță. Așa că am pus ceva pe mine și am plecat de acasă fără să spun nimănui unde mă duc sau ce am de gând să fac.
Am hoinărit toate străzile orașului, holbându-mă la trecători, zâmbind soarelui, pavelelor, zâmbindu-mi mie. Dimineața îmi pare cea mai frumoasă parte a unei zile și milă mi-e de oamenii care înjură cu obidă orele cele dintâi ale dimineții, când toată frumusețea zile se revarasă în câteva ceasuri. Pașii m-au purtat ca de obicei la Dunăre. Obișnuiam să fim cele mai bune prietene, până acum 43 de zile când am văzut cât de crudă poate să fie, dar am înțeles într-un final nevoia ei de a iubi suflete frumoase, de a le păstra în apele sale pentru totdeauna.
Și pentru că îmi promisesem să-mi satisfac orice dorință în ultima zi de dinaintea celei dintâi, mi-am aprins o țigară ș-am contemplat frumusețea lumii. Mîșkin al lui Dostoievski mă învățase că frumusețea va salva lumea. Eu mă gândeam însă că salvarea lumii s-ar putea face în fiece secundă, fiindcă există atâta frumusețe în fața căreia lumea rămâne surdă și oarbă, încât nu de frumusețe ducem lipsă.
Apoi am plâns. Se împlineau patruzeci de zile de la moartea tânărului căruia obișnuiam să-i spun Zâmbărețul. În mine a încolțit timid gândul că dacă raiul ar fi fost mai aproape de noi, pământenii, atunci poate că lucrurile ar fi fost mai simple, durerea s-ar fi diminuat și sufletele s-ar atinge tot prin iubire, dar la distanțe mai mici. Și dintr-o dată lacrimile au încetat să mai cadă, ca și cum vântul dimineții le oprise-n drum și mi-am dat seama că, dacă în jurul meu există atâta frumusețe, cum pot eu să-i plâng pe care nu mai sunt, când ei trăiesc într-o frumusețe de infinit de ori mai plină și mai mare decât cea în care trăiesc eu? Am plecat liniștită către biserică și am ascultat slujba înălțată Lui.
E tare ciudat cum funcționează mintea mea. Îmi pot memora toate suferințele trecute sau prezente, știu ce gust are dorul sau de cât timp dăinuiește în mine, cunosc fiecare lacrimă născută din durere, în vreme ce pentru a ține minte data nașterii a lui Alexandru cel Mare (20 iulie 356), trebuie să mă gândesc că 2-ul din douăzeci adunat cu trei fac cinci, și înmulțit cu trei fac șase, adică ultimele două cifre din anul nașterii sale, știu că Napoleon s-a născut în 1769 pentru că tata e născut în 1966, și că 9 e inversul lui 6, știu că 7 înmulțit cu 7 fac 49 pentru că, în clasa a patra, domnul învățător m-a pus să zbor prin clasă repetând în mod stupid ”7 ori 7, 49”, timp de cinci minute. Dar tot ce trebuie să țin minte cu sufletul nu uit niciodată. Și memorez cu sufletul amintiri de care aș vrea să mă descotorosesc de multe ori pentru a-mi simți ființa ușoară. Apoi mi-amintesc de insuportabila ușurătate a ființei și mi-accept tot ce simt c-o amară seninătate.
Apoi m-am întors acasă și i-am spus mamei că-s puțin tristă și puțin fericită, sau că tristețea mea e fericită, iar ea mi-a spus că a simțit asta o singură dată. I-am spus că eu simt asta aproape-n fiecare zi. Și uite așa, toată ziua de dinaintea celor optsprezece ani a fost o reamintire a trecutului. N-am să divulg toate gândurile din acea zi, că poate s-ar simți ofuscate; am acceptat însă faptul că mă fac mare, că de acum încolo s-or produce în mine schimbări care mă vor transforma în ceea ce voi deveni. Nu știu nici eu încă ce-am să ajung, dar măcar azi nu mă mai tem. Știu că viața-și urmează cursul, că există o mână divină în tot ceea ce se întâmplă și că indiferent dacă apuc pe drumul întortocheat sau cel mai puțin dificil, ca și până acum, cineva o să aibă grijă de mine să ajung la destinație.
Ei, și după nostalgiile dimineții am plecat la fermă unde mai trebuiau făcute pregătiri pentru petrecerea ce avea loc seara. Văzând că mai mult o încurc pe mama decât s-o ajut la curățenie și mâncare, am mers să-mi văd copiii: șase pui ciobănești carpatini grași și frumoși. Am botezat-o pe cea mai rea dintre ei: Medeea. Da, Medeea, întocmai ca miticul personaj care și-a omorât copiii pentru a se răzbuna pe soțul ei. După ce am amenajat locul și am participat cu gândul la pregătirile fizice făcute de mama, mai mult meditând la ce va să fie, contemplând caii și vremea frumoasă, am plecat acasă.
Prietenii mei au fost aduși în carlingă. Bănuiam că sosirea lor va fi spectaculoasă, asemenea lor, așa că și primirea mea trebuia să fie pe măsură. Așadar, i-am întâmplinat la poarta fermei într-o roabă, pe fundal cântând AC/DC. Prietenii mei nu-s toți rockeri scrântiți ca mine, dar au acea doză de nebunie a tinereții care ne unește. Băieții cum au ajuns, pobabil nostalgici fiind că se termină școala, s-au iubit puțin cu Teacher’s. Fetele n-au avut nevoie nici de tequilla, nici de vodkă, nici de băieți, ci doar de-o muzică dansantă și buna dispoziție care nu le-a lipsit. Și iaca, nici nu începuse petrecerea bine, că vântul care a bătut toată ziua în câmp s-a potolit, iar prietenii mei dădeau din cap precum niște roboți dezmembrați pe Iron Maiden și Metallica.
Timpul trecea și tristețile dimineții mi se păreau atât de departe, iar zorii dimineții atât de ireali îi simțeam, încât nu-mi aminteam, amețită puțin fiind, dacă nostalgia cu care-mi începusem ziua existase, sau se diminuase într-o seară fantastică, îmbibată în distracție și prietenie.
Mama, metalista, s-a dat în stambă mai ceva ca mine, am dansat, cum s-ar zice, cot la cot, iar mișcările sus, jos, ale capului ne-au provocat dureri cumplite în dimineața următoare. 12 noaptea, adică începutul propriu-zis al zilei mele de naștere, m-a prins în zbor, pe numărătoarea celor optsprezece ani, după care a urmat desfacerea cadourilor. La asta, prietenii mei s-au dovedit din nou a fi experți în materie de gust al meu și m-am trezit că mi-au cumpărat un pickup, ca pe vremuri, un disc de-al Beatles-șilor, un tablou cu triunghiul de la Pink Floyd, un jurnal și-o poezie plină de umor, un tricou pe care scria: ”Sunt virgină (acesta e un tricou mai vechi), amuzându-se că-s majoră și încă virgină, ceea ce nu mai e deloc la modă în zilele noastre, și alte mici surprize deocheate și amuzante.
Seara s-a terminat cu un prieten cântând la chitară, iar noi cu vocile răgușite de atâtea țipete și urlete. Am adormită frântă de oboseală. De dimineață, am salutat cei opt’șpe ani nebuni ș-am sărutat în gând copilul din mine. Ziua a fost exact ca mine: schimbătoare, capricioasă, cu vânt și soare, lacrimi și râsete stridente, bucurii și tristeți nebănuite.
Pe Cătălina o găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
