Satiră sufletelor angoasate
Cu doar doi-trei ani în urmă, îmi uitam cheile în uşă. Locuiam într-un cartier calm, în centrul unui oraş multicultural din inima Flandrei. Asta înseamnă cam o sută treizeci de naţionalităţi într-un oraş cu ceva mai mult de patru sute de mii de locuitori: flamanzi, bruxelezi, marocani, portughezi, africani, polonezi, ruşi, ucrainieni, moldoveni, kirghizi, filipinezi, italieni, spanioli, chinezi, turci, afgani, francezi, români, …Dar caaaalm! Mă întreb uneori cum ar încăpea acest mozaic de culturi într-un oraş românesc de acelaşi calibu.
Ziceam, deci, că parcă prinsesem drag să-mi uit cheile în uşă. Abia aşteptam să ajung acasă, să deschid cu desfătare, după o zi de muncă, uşa din lemn de la intrare şi să-mi las cheile să se odihnească paşnice în broască, pe dinafară. Dar şmenul nu-mi ieşea întotdeauna. De ce? Pentru că vecinul meu, marocanul, ăla de mănâncă oi halal, ăla de nu trebuie să muncească prea mult pentru că vine pe lume cu un număr limitat de paşi, pași pe care dacă-i termină, gata, dă ortul popii – aşa cum zice regizorul belgian Nabil Ben Yadir în filmul „Baronii”- deci, vecinul meu, marocanul puturos şi şnapan, îmi bătea leal în uşă zicându-mi: „Iar v-aţi uitat cheile în broască, pe dinafară!”. Mârâiam un mulţumesc lălâu şi azi, aşa, mâine, la fel, ne instalaserăm în roluri: eu, se pare, atinsă de demenţă timpurie, el – urmaşul lui Mohamed, îndrumat de arhanghelul Gabriel să lumineze calea aproapelui său. Şi vă daţi seama ce ciclon se producea în sufletul meu de cetăţean civilizat născut pe plaiuri europene? Căci cine era el, acest musulman a cărui femeie îşi acoperă mereu capul cu un voal şi umblă paşnică, îmbrăcată vara de parc-ar fi iarna, să-mi zică mie, urmaş de dac – ca şi Isus – că-s o căscată şi că mi-am uitat cheia în uşă, pe dinafară? Ce, asta e problema lui? Pentru asta face el umbră pământului? Mai bine să-şi vadă liniştit de contabilizarea paşilor că mâine, poimâine i se termină creditul şi cu se se alege de la nobilii indo-europeni ca de-alde mine?
M-am mutat. Am evoluat. Nu-mi mai uit cheia în uşă. Deja de vreo trei ani. M-au educat. M-am autoeducat. Am luat cunoştinţă despre impactul stresului asupra personalităţii mele. Analiză. Coaching. Cum să fii stăpân pe propriile emoţii. Limite există doar în mintea ta. Cum să fii fericit în viaţă. Vă daţi seama ce om frumos am devenit?! În viaţa mea se întâmplă minuni pentru că îmi canalizez energia doar spre lucruri bune. Un suces! Deci nu-mi mai uit cheia în uşă!
Cheia nu. Dar cardul bancar, da. Cum se face anul, hop şi cardul dispare. Unde? Nu contează. Uitat în bancomate, în magazine …Dumnezeu mai ştie unde! Noroc că nu ţipă nimeni la bancă, nu te mustră nimeni că ești uituc, când le explici că ṭi-ai piredut pușculiṭa, aşa cum ţipau poliţiştii în România dacă-ţi uitai vreun document acasă, când voiai să-ţi schimbi buletinul. Ba îṭi explică aşa de duuulce cum se activează un card bancar! Ştiu textul pe de rost. Aş putea scrie un articol de coaching: cum să devii fericit, dacă înveṭi să activezi un card bancar.
Acum vreo două zile, repede-repejor, aşa, ca orice flamand întotdeauna plin de treburi, cu agenda stând să-i plesnească de activităṭi pe șase luni, mi-am luat bilet de tren ca să plec la Bruxelles. Ca de fiecare dată, mi-am cumpărat biletul de la automatul de bilete. Când să urc în tren, procesorul meu a realizat un up-date al ultimelor evenimente şi a constatat: hop!- absenţa cardului bancar. Sar din tren şi, ca apucată, o iau la fugă spre automatul de bilete. Gâfâiam mai ceva ca o locomotivă cu abur. De departe văd un tip tinerel, oacheş, zâmbindu-mi amuzat, cu o mână ridicată în aer. Mă uit în spate. Pe mine mă vizează acest individ? Că doar nu m-o cunoaşte pe mine acest ne-european! Unde mai pui că ăştia de genul lui, străini ne-europeni, fac numai probleme. La ce să mă aştept?? Alerg mai departe, convinsă fiind că nu am eu nimic de-a face cu negriciosul ăla frumuşel. Omul îmi taie calea. Pun o frână bruscă, de era să cad pe el. „Doamnă, cred că dumneavoastră căutaţi asta.” şi-mi arată un colţ de carton plastifiat de culoare verde. Continuă să zâmbească. Continui să-l privesc cu neîncredere. Continuă să mă privească. Continui să-l drăcui că-mi consumă timpul. Şi bang: îmi cade fisa. Mă uit mai atentă la mâna brună şi-mi dau seama că bucata de carton verde e o bucăţică de card bancar. Mi se face lumină în cap: cardul meu bancar! Bărbatul continuă să zâmbească. În timp ce schimb direcţia drăcuielilor spre subsemnata, catadicsesc să-i zâmbesc Omului. Ba mă aud mulţumind. Din inimă. O dată. De cinci ori. Mulţumită că mi-am găsit cardul. Şi că injuriile la adresa interlocutorului nu şi-au avut rostul. Şi că impresiile mele nu au devenit convingeri. Că nu am avut dreptate! Şi că… Ce ţi-e omul! Prinde o idee din vântul colportor şi o transformă în persuasiune. Mda… toţi mâncătorii de oi halal sunt nişte leneşi şi nişte furăcioşi şi nişte puşi pe jafuri şi jihaduri. Ţoţi. Până la unul.
Ajung acasă. Mă uit la televizor. La meteo. Scena cu cardul şi musulmanul era deja dată uitării. Aveam o problemă muuult mai importantă și complicată de rezolvat: trebuia să aflu ce fustiţă şi ce bluziţă să-mi pun în ziua următoare. La muncă trebuie să fii elegant! Şi-ntotdeauna fresh. Să străluceşti de fericire şi siguranţă. Aşa cum te învaţă la coaching: „Cum să devii sigur pe tine.”, „Cum să nu laşi emoţiile să-ţi domine viaţă.”
Şi de-odată aud: mâine plouă! Nooo, aaasta-i buuuună! Cobe!
Păi, clar: de vină sunt musulmanii! Şi homosexualii!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
