Sunt din ce în ce mai puţini oameni care cred cu adevărat în Dumnezeu. Oameni măcinaţi de durerile unei lumi în care violul şi crima – simbolice – sunt instituţionalizate. O lume în care iubirea este sex, prietenia este accident, neamul – conflict de interese patrimoniale, familia – spaţiu al frământărilor freudo-capitaliste. O lume în care vulgaritatea şi mitocănia sunt modele de urmat. În varianta sa românească (cu doi de r!) capitalismul reprezintă vulgarizarea sufletului omenesc, privatizarea golăniei şi a mârlăniei. Am ajuns cu toţii o marfă: oamenii sunt vite spiritualizate, mânate cu neruşinare de o clasă de capitalişti securişti. „Să fii tupeist şi o jigodie” pare a fi prima poruncă dintr-un decalog autohton. Trăim într-o lume a suspiciunii, a zâmbetului-epavă, un timp în care violenţa este la ea acasă. Eră a crizei spirituale, alimentată cu nesimţirea numită „criză mondială”. Criză folosită ca pretext de către cei care aveau nevoie de un prilej de căpătuială în plus.
Fericiţi par a fi cei care adoră conflictul sau cei care îşi mută privirile în cer.
Se povesteşte că, odată, omul credea în Dumnezeu – se afla într-o relaţie tainică cu natura (natură care îl hrănea în mod direct), trăia în părtăşie cu semenii sau cel puţin nu-i ucidea pentru o maşină străină în plus. Astăzi toţi se plâng: cei bogaţi suferă pentru că nu devin şi mai bogaţi, cei săraci pentru că sunt conştienţi de faptul că nu au înzestrarea sufletească necesară spre a „ucide” în numele devenirii sociale. Căci ce înseamnă, de fapt, a te „realiza”, astăzi? A-ţi strivi aproapele pentru a te înălţa tu. Şi asta face toată lumea, inclusiv acei oameni care umblă zi de zi cu Iisus Hristos pe buze. Nimeni, dar absolut nimeni nu urmează pildele Mântuitorului. Am cunoscut oameni care merg în fiecare duminică la biserică şi cu toate acestea sunt la fel de securişti şi egoişti precum cei care îşi asumă ateismul şi antiumanismul.
Am văzut cândva un film, nu importă numele, în care unul dintre personaje a rostit următoarea idee: „trăim într-o lume a bărbaţilor crescuţi de femei”. Am asociat această cugetare cu un gând al lui Nichita Stănescu – „dacă femeile ştiau să iubească, era bine”.
Mai ştiu femeile să iubească? Mai au ele forţa şi înţelepciunea de a transforma o brută într-o fiinţă umană – prin ceea ce îndeobşte numim educaţie sau cei nu ştiu câţi ani de acasă (în orice caz, din ce în ce mai puţin, de vreme ce părinţii nu mai au timpul sau liniştea de a-şi educa copiii). Sau şi femeile au dezarmat în faţa cancerului uman, în faţa capitalismului de 12 ore obligatorii, încolonându-se ele însele în batalioanele de fiare care se strivesc unele pe celelalte, zi de zi, până în ziua înmormântării…
Mă uit la copiii ce ne flanchează şi mă ia cu frig: de multe ori, ai senzaţia că priveşti nişte vite cărora le muge sexul, că eşti captiv pe un câmp de măcel, în care nişte copii se ciopârţesc asemenea unor criminali ai istoriei. Violenţa pare a fi trăsătura de generaţie a puştimii, ca să nu mai vorbesc de droguri şi alte cele. S-ar putea să mă înşel, dar am observat că adolescenţii au o privire de fiinţă care se bucură atunci când comite răul. De „maturi” nici nu mai spun: plăcerea lor de a face rău celorlalţi a devenit un raison d’être – există oameni, iar eu am întâlnit destui dintre ei, care fac rău în mod programat, ca şi cum numai acest fapt le-ar da un sens vieţii. Am cunoscut acum ceva vreme un individ care, aflându-se într-un proces, radia de bucurie la gândul că adversarul său urma să intre la puşcărie. La ce-i folosea lui personal privarea de libertate a semenului său – la nimic, declanşase acest proces din simplă răzbunare.
Este posibil ca întreaga istorie a omenirii să fie o istorie a crimei. Şi abia acum, pentru că răul este la ordinea zilei, să realizăm cât de viciată este bestia umană.
Nu pot să nu mă gândesc că şi infractorii, sadicii, nenorociţii au în urma lor o femeie, o mamă care i-a crescut. Mă întreb ce fel de mamă are un individ care administrează răul şi violenţa ca pe nişte bunuri personale…
Absenţa lui Dumnezeu din conştiinţele oamenilor, vulgarizarea sufletului unor femei care devin mame, căutarea înţelesului vieţii exclusiv aici, pe pământ, laolaltă cu adevărul psihanalizei – suntem trupuri flămânde de plăceri şi spirite profund conflictuale, cum ar spune Freud – toate acestea par a ne deschide ochii spre luciditate. Pentru cine a citit măcar o pagină din Biblie, răul care domină omul pe pământ nu este deloc o surpriză. Dimpotrivă, nu putem avea nicio iluzie cu privire la fiinţa umană. Şi totuşi, ai fi crezut că la două mii de ani după Christos, spiritul să aibă o şansă în faţa animalului din noi. Da de unde!
Închei printr-o nedumerire: acum câteva zile, am trecut fugitiv peste o informaţie potrivit căreia s-a dovedit (?!) că Iisus nu a înviat din morţi sau ceva de genul acesta. Nu vreau să intru în polemică, dar mă întreb: dacă va veni ziua în care nimeni pe pământ nu va mai crede într-o zeitate oarecare, cum va arăta peisajul relaţiilor dintre noi? Va fi bine, vom deveni cu toţii suflete de lumină, ştiind că zeii nu există şi nu veghează, sau ne vom mânca între noi? Mă întreb şi eu…
Citiţi şi
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
