A nu se înțelege că nu-mi place arta fotografică sau simplul fapt de a face o poză, ci doresc a sublinia cât de des și aproape reflex a devenit acest lucru.
Stau și privesc îndelung o poză alb negru timpurie… veche de când aveam câțiva ani și toată fericirea din lume. Cel puțin așa credeam pe atunci. Posibil să fi simțit asta. Doar pozele erau necolorate, căci atmosfera de atunci răbufnea de nuanțe, care mai de care mai sisifice. Acum, dacă stau să scotocesc albumele recente, sigur am să observ ceva de care eu însămi m-am lovit chiar astăzi. Ne-am șters sufletul de orice culoare vie a speranței și bucuriei. În schimb, amintirile pixelate au început să arate din ce în ce mai bine. Dacă în lumea asta există echilibre pe care nu le putem controla, fiindcă este peste putință să-ți dozezi bucuria sau dezamăgirea, ei bine, nu aș putea fi vreodată de acord cu lucrul acesta – să materializăm fiecare moment și să-l secăm de orice bagaj emoțional.
Am observat cât de tare ținem ca toate pozele pe care le facem să iasă impecabil. Indiferent de circumstanțe, persoane sau timp. Indiferent că suntem la aeroport și mai avem câteva minute de petrecut cu cel drag înainte să decoleze avionul. Fără o poză decentă nu este momentul ținut în suflet. Și nu una, ci mai multe. Grimase peste grimase, expresivitatea feței devine împietrită pentru câteva secunde și ne descotorosim de orice emoție. Să arătăm bine… și atât.
Îmi aduc aminte că uram să mi se facă poze… posibil din cauza faptului că pentru mine nu reprezentau cine știe ce. O hârtie ce ține în culori o fetiță, o rochiță de dantelă și un brăduț în spate frumos decorat (că tot e sezonul)… toate emulsionate în culori și eternitate. Alb negru sau colorate, toate pozele de album erau la început naturale. Ce însemna natural pentru mine? Să mă strâmb teribil de amuzant, încât să-i fac zile fripte mamei. Să se întrebe cu ce Dumnezeu a greșit de sunt atât de încăpățânată să nu zâmbesc. Pe atunci puneam o întrebare destul de nevinovată, ce acum mă face să mă simt extrem de vinovată. Și nu cred că doar pe mine.
„De ce să zâmbesc, dacă nu simt nevoia să…?” și niciodată nu apucam să-mi termin scurtul protest anti-artistic, fiindcă mama și comitea stângăcia să mă imortalizeze. Acum… nu mai am vreo scuză să nu termin întrebarea și să nu găsesc un răspuns. Și totuși, nu mă dau nici acum în vânt să mi se facă poze, dar posibil să mă fi lovit și eu de dorința asta – să arăt bine în pozele în care apar. Indiferent că-mi place sau nu. Uneori mă gândesc dacă aș mai fi eu cea de atunci, ce s-ar alege de ele…
Mă uit în jur și tot ceea ce văd sunt poze… siluete… amintiri difuze… culori care mai de care mai vii… dar nicio emoție. Uneori descopăr în albume imagini al căror conținut nu-mi aduc aminte să-l fi trăit vreodată. Apoi mă lovește din nou o altă întrebare – oare ce s-a întâmplat cu fetița care oprea lumea să facă mai mult de o poză și să se bucure, de fapt, de ceea ce aveam pe atunci?
Sărbătorile sunt mai mult decât un prilej de a-ți încărca memoria telefonului cu zeci de fotografii cu ceea ce ai gătit, împodobit, cumpărat. Dar sufletul? Pe el când îl mai încărcăm cu bucurie și stare de bine? Stăm mai mult pe telefon decât am stat vreodată de vorbă cu ruda ce tocmai a venit de departe și n-am văzut-o de ani bine așezați în calendar. Ce să mai vorbim de urările pe care ne-am obișnuit să le scriem și nu să le mai spunem? Avem wall-ul de pe facebook mai colorat și viu decât ne-am simți noi în ziua de Crăciun. Avem mai multe poze cu prăjituri, animăluțe și alte minunății decât avem îmbrățișări sau strângeri de mână. Ne ascundem nevinovați după scuza că n-avem timp de altele și două secunde cât ține o poză ne e de ajuns ca s-o savurăm mai încolo. Mai încolo când? N-am zis că n-avem timp?
Anul acesta sunt departe de casă și mă simt mai pustiită decât albumul pe care-l deschid o dată la nu știu cât timp. Abia acum îmi dau seama cât de importante sunt amintirile alături de cei dragi… să le trăiești cu adevărat, nu doar să le imortalizezi. De aceea, sfatul meu e să lăsați deoparte orice vă ține departe de a trăi cu adevărat și să începeți să gustați din Sărbători cum se cuvine.
Și asta nu se rezumă doar la sărbători… ci la viața cotidiană. Tindem să banalizăm orice lucru, uităm să ne bucurăm de ceea ce suntem și ceea ce avem. Măcar atât cât merităm să fim fericiți și iubiți. Nu doar atârnați într-o ramă sau ascunși dincolo de folia din album.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
