Băi, am votat cu Trump! Vocea vine de undeva din Delaware. Prieteni de Skype.
Să-ți fie de bine, îi zic, ce schimbă asta?
Nu știu, dar mă simt nașpa, am impresia că nu-i muzica mea.
Râd. Prietene, astea-s scheciuri umoristice din alea tâmpite, de care sunt pline televiziunile voastre. Politică. Ce are a face cu muzica ta. Știu că nu votezi, de obicei. Ce-ți veni ?Dar, apropo, ce asculți ? Aud muzică.
Tace… Ascult Billie Holiday… Bine, dă-i în mă-sa, a ieșit Trump, ăia sunt pe străzi să-l înjure. Măcar o să desființeze Obamacare. Vă uitați la baluri? Cât e ceasul la voi, în Franța? Mai știi ceva de România?
Da, ne uităm la baluri. E târziu… e trei dimineața. Fata aia din Slovenia face toți banii. O fi, n-o fi proastă, dar a visat frumos și uite, ai votat pe visul ei. Ai făcut-o fericită… Ce să știu de România? E frig. Au votat și ăia niște derbedei. Râd. S-a întors lumea cu fundul în sus. Râde și el. Da, e cu fundul în sus. Să veniți pe la noi. Bye… Închide…
Balul continuă… And the Oscar goes to… Mister Trump. Americanilor le plac balurile și războaiele. Le plac eroii. Le plac tipii care reușesc. Românii sunt altfel, le plac caprele moarte, mai ales dacă sunt ale vecinilor… Un marine, mare cât un dulap, o conduce pe Prima Doamnă. Sunt multe drapele. America este încă „the first”. Și poate, deja prea mare pentru miliardarul cu rădăcinile în Germania și în Scoția. Zori reci răsar peste sudul Franței.
Președintele ales dansează cu Prima Doamnă. Îmi par rigizi, Nu dansează, îndeplinesc un ritual. Totul seamănă cu un ritual. Până și demonstrațiile din stradă sunt regizate, programate, ritualice. Cu preoți, cu vestale, cu mașini arse în loc de berbeci sacrificați. Există dumnezei care își cer ofrandele. Prietene, ai participat la punerea în scenă a unui spectacol american. Încerc să ghicesc de ce te-ai dus la vot. Poate că, undeva în sinea ta, te-ai săturat să mai fi băiat bun. Să fii tipul corect, de la care toți se așteaptă să fie previzibil, deschis, tolerant.
Dar tu, prietene, ești alb (caucazian, bla, bla), ești bărbat, ești căsătorit cu o femeie (ai fost norocos!), ai făcut școală vreo douăzeci de ani și câștigi ceva peste medie, adică plătești pentru social mai mult ca altii (esti solidar! bla, bla), mai crezi și în Dumnezeu, discret, gândindu-te la el în momentele tale de răscruce. Ei bine, ai grijă, prietene! Ești un anonim, fără valoare de întrebuințare pentru politicieni. Pentru politicieni rasati, eleganți, cu limba unsuroasă, cu verbul tăios ca o ghilotină revoluționară. Și dacă mai ai și proasta inspirație să spui la o petrecere de Crăciun a băncii, un banc cu John și Mary (bancurile alea tâmpite în care doamna este obiect sexual, bla bla…), atunci riști, prietene, să dai cu subsemnatul la resurse umane, pentru sexual harassment (hărțuire). Și să-ți pierzi jobul. Nu te joci cu astea, chiar dacă te enervează.
Nu ai avut bunici la cules de bumbac, ci poate doar într-o cooperativă agricolă comunistă, (bla, bla), te-ai născut din povestea de dragoste dintre maică-ta si tac-tu si nu dintr-un uter care să facă oficiul de născătoare pentru alții (bla , bla), te legitimezi speriat când strigă polițaiul la tine „freeze!”, fără să te opui, (bla, bla), apreciezi oamenii după calitățile lor și nu după eticheta pe care și-o lipesc singuri, te pot concedia oricând, pentru că nu ești minoritar în niciun fel acceptabil al curcubeului, atunci, prietene, ești un NIMENI. Adică ești neinteresant pentru politicieni. Și ai grijă să fii politically correct, ai grijă ce spui, pentru că riști să calci legi de care nici măcar nu ai auzit.
Și, dacă într-o zi te saturi să tot fii John Doe și te împinge Beelzebub să votezi și, încă mai rău, să votezi (pentru că nu ai mai votat de la Bush bătrânul încoace) cu Donald Trump, rasist, anti feminist, anti imigranți ilegali (fascistul naibii! bla, bla), anti asistați sociali, (cu sticla de muscat în pungă, bla, bla), căsătorit (ce conservator! bla, bla) cu câteva femei frumoase (mama lui de sexist, bla, bla), atunci, prietene, ascunde-te în fundul pământului, pentru că ai făcut o alegere proastă.
Omul ăsta, alesul tău, trăiește într-o casă cu kitschuri aurite, este megaloman, lăudaros, încruntat, bătrân, nepoliticos, are idei năstrușnice, în timp ce tu, prietene, cari pe scări un pian dezacordat, un pian de decor, desuet, într-o lume care nu mai cântă, pentru ca nu știe decât să zbiere în două silabe. O lume care nu dă doi bani pe tine, tocmai pentru că ești diferit.
Da, tu ai rămas diferit. Asta îi enervează pe unii, pentru că mutra ta invocă conceptul de normalitate, o normalitate decrepită, depășită de progresul omenirii. Iluzia ta de normalitate îi face agresivi pe unii, îi împinge până în birourile puterii politice, acolo unde tu nu mai ai acces, pentru că nu mai ai valoare de întrebuințare politică. Unii, alții, nici măcar nu ai curaj să îi numești.
De fapt, nici nu știi cine sunt. Dar le simți prezența zilnic, în show-urile TV, pe stradă, la spectacole, în cărțile pe care le mai citești, în știrile cu cartiere răsculate. Știu că încerci să te adaptezi și eviți să mai consideri normalul ca unitate de măsură, pentru că simți că este greșit. Spui afro-american, când nimeni nu-ți spune ție româno-american și nu înțelegi de ce ești tu vinovat de abuzurile ku klux klanului, când jucătorul tău preferat este încă Michael Air Jordan. Nu înțelegi ce este greșit dacă evaluezi sânii marca Scarlett Johansson. Nu mai înțelegi care este diferența dintre o mamă și un obiect sexual. Și dacă mai crezi că avortul ar trebui să fie o excepție catastrofică în viața sexuală a unei femei, atunci, prietene, ești demn de milă. Rămâi, naibii, în evul tău întunecat, în alb-negrul clapelor pianului tău scorojit. Afară flutură sânii libertății, zboară cu sutiene și ard mașini în numele progresului social. Lumea a evoluat fără tine, prietene, ocupat să-ți întreții familia, să-ți educi copiii, în respect pentru toți ceilalți, să-ți cumperi o necăjită de casă la care să atârni amărâtul ăla de Stars and Stripes pentru care au crăpat americani prin Iwo Jima, prin Bastogne, prin Kandahar. Ești un bou, dacă mai crezi că stilul tău de viață este normal.
Te uiți la televizor si nu mai înțelegi nimic, între meșa lui Trump, sexul Madonnei, zâmbetul ironic al lui Obama, înverșunarea lui Michael Moore, frustrarea lui Hillary, și …rochița pătată, o pată în formă de birou oval, a Monicăi Lewinski. Pe vremuri, erau unii care ardeau „Old Glory”, drapelul pe care tu l-ai agățat în curte, pe un par de trei metri, ca să îți aduci aminte că ești la tine acasă, deși te-ai născut la Timișoara, oraș multicultural și liberal ca un partid democrat din San Francisco. Atunci, deși erai încă îndrăgostit de Jane Fonda, ai votat cu Nixon și ce palmă ai mai primit! Microfoane, impeachment, o demisie rușinoasă.
Acum te-ai bucurat că le-ai dat cu tifla la alegeri, că le-ai stricat petrecerea, dar victoria asta îți lasă un gust amar, pentru că lumea ta se stinge, devine atât de îngustă și fragilă, încât pianul tău nu-și mai găsește locul. În plus, este și dezacordat. Ești patetic, amice.
Asculți un blues, Billie Holiday, si asta te relaxează. Restul este un bla, bla, cu măști stridente, cenzuri, etichete politice, violență, mașini incendiate. Mașini care intră, lăudând numele lui dumnezeu, în mulțimi inconștiente, tăcute, ca mieii lui Jodie Foster. Știu că vrei să pleci, că vrei să te muți, dar ai grijă cu pianul ăla pe scări. Riști să-l scapi și ar fi păcat. Pentru că piane ca al tău nu se mai fac astăzi. Doar muzica s-a schimbat. Pe o scenă de bal mascat, un bărbat și o femeie dansează ca două jucării cu cheițe în spate.
Mă uit la ceas și nu-mi vine să cred. Am stat toată noaptea să-i scriu prietenului meu. La urma urmei, un bla, bla fără rost. Tot ce nu a reușit să-mi transmită în cursul scurtelor noastre convorbiri de pe Skype, dar care răzbătea printre anecdotele despre Puffy, schnauzerul pitic al familiei, despre Chryslerul nou, despre concediul din Puerto Rico, despre bonusul de Crăciun și despre performanțele școlare ale copiilor. Niște banalități pline de tensiunea autocenzurii. Frica de rasism, de sexism, de homofobie, de tot ce poate leza demnitatea umană, dar care, treptat, s-a transformat în cenzură, în îngrădirea libertății de expresie. O graniță fragilă pe care, dorind să o apere, și unii și alții o încalcă agresiv. Cine sunt unii, cine sunt alții? Este un tabu pe care mi-e frică să-l comentez. Frica pe care am crezut-o undeva în trecutul nostru comunist, revine azi, în lumea liberă. O frică palpabilă, malefică, plină de bunăcredință, încărcată cu valori democratice, pozitivistă, militantă, degradantă. O frică dincolo de care rămâne o tăcere care naște monștri.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
