O carieră şi o viaţă sunt, oare, mai greu de condus decât o maşină? Şi totuşi, ca să obţinem dreptul de a conduce o maşină, trebuie să dovedim că ştim să folosim frâna, să tragem pe dreapta, să parcăm, să schimbăm vitezele, să schimbăm direcţia…; le exersăm de atâtea ori, până devin gesturi reflex, automatisme. În timp ce dreptul de a ne conduce propria viaţă şi, până la un punct, viaţa copiilor noştri ne este oferit fără nicio testare specială a reflexelor.
Avem nevoie să facem un efort ca să conştientizăm că mai trebuie să folosim şi frâna, să mai schimbăm vitezele, să mai tragem şi pe dreapta, ori chiar să schimbăm direcţia cu 180 de grade.
Secolul trecut a fost perceput de aceia care l-au trăit ca un secol al vitezei, iar de prin anii 1960 vorbim despre schimbări accelerate în toate domeniile vieţii. Şi tot apăsând pe acceleraţie, am ajuns să trăim astăzi ca într-un accelerator de particule: ne „ciocnim” unii de alţii şi „zburăm” după ciocnire, fiecare într-o direcţie nedeterminată; şi ne simţim cu atât mai „importanţi” cu cât notăm în agendă mai multe ciocniri şi mai multe zboruri.
O clientă tânără îşi propune ca obiectiv să nu doarmă mai mult de 4 ore din 24, pentru că visul ei este o viaţă agitată, cu foarte multe lucruri foarte diferite de făcut. Pentru că toţi experţii recomandă cel puţin 6 ore de somn pentru o viaţă relativ sănătoasă şi performanţe sustenabile şi pentru că am văzut şi făcut destule în viaţă ca să ştiu că nu poţi depăşi nivelul mediocrităţii dacă îţi risipeşti resursele interioare în prea multe direcţii, am descurajat-o repetat, când socratic, când explicit. La un moment dat, mi-a reproşat, revoltată, că un coach nu trebuie să-şi descurajeze niciodată clientul. Eu am argumente să afirm că, în astfel de cazuri, trebuie! În interesul unui client care e adult în cartea de identitate, dar nu şi suficient de matur ca să conştientizeze toate consecinţele alegerilor sale, coachingul trebuie asociat cu consilierea şi mentoratul. Însă, evident, fiecare are dreptul şi responsabilitatea să decidă ce face cu viaţa lui.
O femeie manager îşi asumă cu mândrie gluma că nimeni nu mai găseşte ştecherul să o scoată din priză. Şi nu înţelege de ce, deşi se implică până la epuizare în munca sa, oamenii nu o văd ca pe un leader: se „ciocnesc” de ea şi „zboară” în direcţii pe care ea nu le poate nici anticipa, nici gestiona. Nimeni nu e fericit, obiectivele organizaţionale nu sunt realizate, iar ea e sigură că soluţia se află în răspunsul la întrebarea: cum să-i determine pe ceilalţi să rămână şi ei tot timpul „în priză”? Alternativa de a căuta cum să-şi pună ea frână din când în când, să schimbe vitezele, poate chiar direcţia, o contrariază: chiar şi „trasul pe dreapta” pentru sesiunile noastre îi (ne) pune probleme.
Un bărbat ajuns la tranziţia vârstei de mijloc îmi povesteşte dezamăgit că soţia şi copiii săi „nu au ţinut pasul”. Se simte singur, obosit, nefericit şi vrea să-şi repare greşelile – însă nu-şi dă seama unde a greşit. A înţeles repede – dar nu fără suferinţă – că e mai bine să pună frână aşteptărilor sale ca ceilalţi să ţină pasul cu proiectele ambiţioase pe care el le-a „scris” pentru vieţile lor.
Aş putea continua, însă pun frâna şi mă opresc. De aici, fiecare vă conduceţi propria poveste, vă scrieţi propriul articol. Evident, dacă mai ştiţi să folosiţi frâna, să trageţi pe dreapta şi să rămâneţi acolo atât cât e necesar ca să înţelegeţi dacă nu cumva e cazul să schimbaţi vitezele, ori poate chiar direcţia.
În ce mă priveşte, eu mi-am recuperat sănătatea şi am descoperit ce înseamnă cu adevărat frumuseţea vieţii şi bucuria de a trăi abia după ce am făcut acestea…
Citiţi şi
Ce mâncăm pentru a ne controla greutatea
Când știi că ai nevoie de o schimbare în viața ta
Testele genetice – soluția pentru o viață lungă într-o stare bună de sănătate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
