Am văzut, acum mulţi ani, filmul Oraşul îngerilor. Într-o scenă, îngerul roagă personajul feminin să îi descrie în detaliu o pară, pentru că el nu o poate simţi. Preţ de câteva ore după aceea am rămas cu simţurile deschise. Am ieşit în stradă, am tras aer în piept, am privit cu patru sute de ochi blocurile din jurul meu, mi-am concentrat toată atenţia asupra obiectelor peste care îmi plimbam degetele şi am ascultat claxoanele, de la Piaţa Unirii până în Berceni. Simţeam enorm şi vedeam monstruos, vorba lui Caragiale.
Entuziasmată, m-am grăbit să împărtăşesc din experienţa mea senzorială şi altora, să le spun că am descoperit sensul universului, că suntem toţi nişte imbecili, că ignorăm tot ce se întâmplă în jur… Alţii s-au redus în cele din urmă la un singur om, unul cinic. Mi-a spus „N-o să dureze mult”. A avut dreptate.
Acum dau ochii peste cap ori de câte ori cineva îmi ţine o prelegere despre ţânţarii care devin balauri când vine vorba de fericire. Despre cât de fericit trebuie să fii pentru orice, dar ORICE faci şi se întâmplă în jurul tău. La fel cum, bine spunea Oana, ţi se spune că trebuie să trăieşti în fiecare clipă, pentru că altfel pierzi vremea inutil. Şi nu mă refer la oamenii care duc vieţi pline de capcane şi care trăiesc totul cu o intensitate amară. Mă refer la detectivii particulari care scormonesc toate ungherele cu lupa, în căutarea Fericirii.
Ce pretind ei că găsesc în fiecare fir de praf care zboară în soare îţi consumă de fapt resursele. În cele câteva ore de după experienţa „life-changing” de mai sus m-am simţit epuizată. Am adormit zâmbind tâmp şi am visat poveşti întregi, de parcă mintea îmi proiecta pe ecran orice, numai să dorm şi să termin cu prostiile. Să stai mereu cu simţurile alerte e teribil de obositor. Să cauţi fericirea din picătura de rouă, din firul de păpădie galbenă, dintr-un măr, dintr-o atingere, din căderea unui fulg de porumbel te extenuează. E o fericire a celui comod.
Fericirea simplă şi autentică e întâmplătoare. E o descărcare de energie în corpul care îşi vede de a lui rutină. Durează puţin, cât o reacţie chimică, pentru că asta e de fapt. Vine la pachet cu noutatea şi da, o simţi, pe viu. Şi tocmai pentru că îţi aminteşti cum era atunci când ai mâncat prima dată îngheţată în apa mării sau ai fost prima dată pe munte sau ai ţi-ai dat seama prima şi prima dată că iubeşti, te străduieşti mai târziu să reproduci artificial momentul. Şi augmentezi orice detaliu al vieţii de zi cu zi, doar-doar oi face bici din apă dulce cu gelatină.
Nu cred în fericirea asta forţată. Te menţine într-o stare de contemplare amăgitoare şi pune prea mult preţ pe o stare de spirit particulară. Căutând fericirea în miezul banalităţii de fiecare zi nu faci altceva decât să te învârţi într-un culcuş de paie, ca o felină care îşi caută poziţia perfectă. Surpriza, eliberarea de hormoni, apogeul şi declinul. Asta e de fapt fericirea, pe care o simţi o dată la o lună, o dată la un an, o dată la zece, o dată în viaţă. Cu simţurile larg deschise faci exact opusul. Simţi orice, numai fericire nu.
În rest, sunt zeci, sute de stări pe care le poţi avea în căutărea ta de absolut. Poţi fi recunoscător naturii, te poţi minuna că semenii tăi n-au pavat toate peticele de verdeaţă şi că n-a explodat niciun reactor nuclear, poţi să fii ironic, să râzi de mica insectă, să fii mândru de tine, arogant, sătul, plictisit, să te întrebi, să te cerţi cu tine, să te revolţi. Dacă n-ai de ce să fii fericit, fii altceva, nu e nicio ruşine. Altminteri e ca şi cum ai înghesui doi elefanţi în coşul de cumpărături doar pentru că erau elefanţi la reducere: fără sens.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
