Un articol al colegului Adrian Pătruşcă, în care se întreabă “Ar fi dispariţia cărţii tipărite, după 600 de ani de existenţă, un progres?”, mi-a redeşteptat o temere tot atât de veche cât libertatea noastră: că lumea nu mai citeşte. Fenomen, ale cărui urmări, însumate, capătă dimensiuni de catastrofă paşnică, dar devastatoare.
Între preocupările zilnice ale adulţilor nu mai figurează parcurgerea în tihnă (parcă aud sofismul de unde tihnă?) a câtorva pagini de carte şi nici copiii lor nu se mai ascund sub pătură, după ora de culcare, să afle mai repede sfârşitul aventurilor unor cireşari autohtoni sau de aiurea. Şi lipsa lecturilor se vede. Dintr-un nesfârşit şir de semne, între care cel mai grăitor, dar nu şi cel mai compromiţător, mi se pare stinghereala în a răspunde la banala şi ne-subversiva întrebare “ce-ai mai citit în ultima vreme”. Despre cum se reflectă ne-cititul în toate câte ne definesc ca oameni, de prisos ar fi o enumerare.
Nu, nu voi predica despre importanţa lecturii. Doar voi mai spune încă o dată că sărăcia spirituală e mai greu de combătut decât cea materială, atât de des invocată. Şi vă rog să nu confundaţi dorul de conversaţiile stârnite de câte o “carte bună”, cu nostalgia comunismului. Însă, pare-mi-se ?, ne-am simplificat nepermis de mult traiul aruncând prea uşor la coş strădania, înţelepciunea, talentul unor pământeni care au crezut în puterea cuvântului scris de a învăţa şi înnobila.
Acum, oamenii se judecă (ce frisoane le dă unora cuvântul!) după bani şi nu după carte. Respectul se acordă în acord cu zerourile potente şi nu cu plusurile imateriale, vădit neputincioase. Un zero în plus în coada creditului pe plastic, face mai mult decât un zero în coada numărului de cărţi măcar răsfoite.
Mă sperie omul care n-a citit şi spune asta cu un soi de mândrie. Mă sperie omul care crede că poate masca lacunele culturale cu trei citate. Mă amuză, dar tot mă sperie, rău, cei care fac gafe cu seninătatea cu care alţii omoară în serie. Mă înduioşează cei pe care îi văd citind în librării cu aer smerit. N-ar citi acolo dacă ar avea banii să ia acasă tot ce le doreşte sufletul şi mintea. Acestora le sunt datori cei cu bani, care cumpără cărţi la metru ca să-şi decoreze casa şi nu interiorul. Filantropia culturală, mecenatul, n-au sorţi buni în România. Nu se înmulţeşte precum ciupercile după ploaie. “Ai carte, ai parte” a căzut în derizoriu. Cultura nu vinde. Cultura e nişă. Tare îngustă. Avem alte griji.
Se spune că ai atâtea vieţi câte cărţi ai citit. Get a life! (fă-ţi rost de o viaţă proprie!) i se spune cuiva care are preocupări meschine legate de existenţa altora. Dar ironia aceasta nu este nici intenţionată şi nici percepută ca un îndemn la lectură :). Şi totuşi, cred ar fi bună pentru o campanie naţională cu scopul redeşteptării interesului de a citi. Măcar lista scurtă fără de care nu te poţi considera un om “citit”, mai bun şi mai fericit.
Întreabă Pătruşcă în final, ca o invitaţie la dezbatere: “Dumneavoastră aveţi o bibliotecă acasă? Mai mult decât câteva cărţi aruncate ici, colo, căpătate accidental? Credeţi în dispariţia cărţii pe hârtie? Şi dacă da, cu ce urmări asupra omenirii? Se va citi mai mult în format electronic decât se citeşte (citea) pe hârtie? Şi, în general, va mai servi la ceva cititul pentru omul de rând, sau va deveni el apanajul unei elite, al unei caste de iniţiaţi?”
Daţi-mi, vă rog, vestea bună că sunteţi multe, multe, care încă mai găsiţi răgazul să vă cufundaţi în lectură ca într-o baie aromată cu uleiuri esenţiale. Că povestiţi apoi seducător şi altora care vă vor cere cartea cu împrumut. Daţi-le-o. O carte e cu atât mai fericită, cu cât trece prin mai multe mâini. Cărţile nedeschise sunt triste.
Un gând bun şi pe curând,
Citiţi şi
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
