Dificil să te trezești în miezul nopții de greutatea propriilor gânduri. La ore fixe, ceea ce, desigur, arată că obsesia e deja acolo, înșurubată bine în creier. Începe zvârcolirea și fiecare cuvânt care îți trece prin cap începe să se lăbărțeze ca un pulover deșirat. Câteodată e pe bază de întrebări, alteori de remușcări, alteori te sufocă regretele, iar câteodată vin toate de-a valma, până ajungi la atacul de panică. Dacă ești bărbat nu te scutește nici pe tine, cum greșit am auzit pe cineva spunând că numai femeile au insomnii și crize nocturne, pasămite din cauza menopauzei.
Nu trebuia s-o întâlnesc. De fapt, nu poți controla chiar toate evenimentele prin care treci în viață, unele lucruri chiar se întâmplă, fără să vrei. În fond, nici nu a fost atât de rău s-o întâlnesc. Mi-a demonstrat că mă poate iubi și pe mine cineva, cu toate deraierile mele, cu mofturile și felul meu ciudat de a fi, taciturn și inhibat, cu crizele mele de gelozie nejustificate și nopțile mele nedormite, în care mă foiesc întruna. Cu toate pretențiile mele de a mi se așterne covorul roșu pe oriunde aș merge, de parcă aș fi os domnesc. Și nu i s-a părut deloc greu, din contră, a desprins foarte ușor lecția rezistenței, pentru că, sincer, eu nu mă iubesc și nu m-aș iubi niciodată, cel puțin așa cum am fost până acum. Poate că nu m-a iubit nimeni vreodată așa ca să simt, să fiu conștient, sau cine știe. Suntem prea mult din ceea ce fac alții din noi. Dar ea m-a iubit și nu mi-a cerut nimic în schimb.
Sursă foto: tumblr.com
Nu trebuia să o seduc. Dar nu întotdeauna suntem stăpâni pe faptele noastre. Cum să nu-ți dorești să cucerești o femeie atractivă, inteligentă, cu o sensibilitate aproape exagerată, care iubește muzica lui Elvis Presley și citește Dostoievski (n-am înțeles cum se poate așa ceva), plânge la telenovele (e adevărat, pe furiș), adoră înghețata de fructe și e în stare să vină în miezul nopții dacă mă aude neliniștit sau bolnav… Devine de la sine înțeles că o astfel de femeie devine un pariu personal, o miză proprie a masculinității oricărui bărbat care nu e conștient de forța pe care o poate exercita asupra unei ființe feminine… E adevărat, mi-au trebuit câțiva ani buni, și până la urmă s-a întâmplat. Mă iubea cu subiect și predicat, spunându-mi în momentele esențiale, în sute de variante, că mă iubește. În toate gesturile ei, în felul în care pronunța și scria cuvintele (avea un erotism straniu felul în care se alcătuiau propozițiile atunci când comunicam pe rețele), în grija ei uneori exagerată pentru mine, în atențiile pe care mi le făcea, iar încrederea pe care mi-a acordat-o, de la un moment dat care a coincis cu declarația de dragoste cea mai frumoasă pe care o femeie e capabilă s-o facă unui bărbat – cred că știți la ce mă refer), a fost cadoul neprețuit pe care l-am primit de când mă știu. O statuetă fragilă din sentimente de cristal, pe care am scăpat-o din mâini și am privit cum s-a făcut țăndări pe podea. Am plâns degeaba asupra cioburilor, nu mai puteam face nimic să-i redau strălucirea.
Dificil să te trezești în miezul nopții de greutatea propriilor gânduri.
Mă simt mizerabil fiindcă am făcut-o să sufere, pentru că atât a mai rămas din ceea ce a fost șansa mea la fericire. E absolut firesc să nu mai vrea să audă de mine, iar acum m-am hotărât, în sfârșit, să-i respect doliul. N-am făcut decât s-o aduc în culmea fericirii și să dispar de fiecare dată, preocupat, foarte preocupat, preocupat în exclusivitate aproape de lucruri de care acum nici nu îmi mai aduc aminte. Credeam că o să mă aștepte pentru totdeauna și că iubirea nu cunoaște sincope. Iubirea ei, pentru că iubirea mea n-a fost decât o cursă pentru câștigarea locului întâi. Odată cu medalia de câștigător, s-a risipit și farmecul. Nu mai aveam pe cine să cuceresc, pentru că ea mi se pusese la picioare, la propriu și la figurat. A cui să fi fost vina? A mea că n-am avut puterea să mă opresc odată ce am văzut că îi fac rău? A ei, că nu s-a mai putut opri să mă iubească? Soarta? Cine să știe lucrurile acestea care se petrec în culise tocmai când nu ne așteptăm? Se pare că iubirea are picioare scurte, cât să ducă la final o provocare. Arunci mingea în curtea celuilalt, indiferent dacă îl lovești în cap sau în suflet sau cât de tare, iar apoi îți iei jucăria, sărind gardul, și pleci mai departe la treaba ta, spre altă curte.
Mai bine o dragoste pierdută decât una neavută? Avea dreptate Eliade sau dreptatea e a fiecăruia dintre noi?
Unde se duc sentimentele care rămân în noi, după noi? Dar amintirile?
De ce nu ne putem opri la timp, dacă nu suntem în stare să calculăm pericolul care ne paște, îndrăgostindu-ne?
Și ce pedeapsă mai gravă ar putea exista decât povara unei iubiri pierdute și a singurătății?
Guest post by Allain
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
