Sigur știi și tu sfaturile acelea ușor ipocrite – să te iubești așa cum ești (urmat eventual și de cum te-a lăsat Dumnezeu), să te simți bine în pielea ta – și când ai 100 de kilograme, și când te dă vântul jos de slabă, și când ai sânii atât de mari încât devin o povară insuportabilă ori atât de mici încât dacă ții o compresă rece pe ei dispar. Ei bine, nu merge! Și asta pentru că trăim între oameni, unii chiar foarte răutăcioși, iar viața e teribil de scurtă. Și cu cât vedem mai repede ieșirea din câte-o buclă chinuitoare cu atât mai bine.
Eu am văzut-o și am ales: mai bine chirurgie, decât terapie! Că era și asta o opțiune, nu? Dar n-am vrut să mai și plătesc pe cineva să mă convingă că sunt dezirabilă așa cum m-a făcut mama natură! Nu eram. Cât despre durata efectelor, nu cred că rezultatele unei terapii durează mai mult decât valabilitatea silicoanelor.
Pentru că silicoane mi-am pus. Potrivite ca mărime, nu mă interesau sânii mari, ci sânii, pur și simplu. Da, atât de mici îi aveam. Sunt fericită acum? Poate pentru că am știut mai bine gustul nefericirii, acum mi se poate părea că e fericire ceea ce simt. Dar fericirea nu poate dura atât de mult, nu? Aș spune mai degrabă că sunt mulțumită, împăcată, mai veselă, mai ușoară, mai deschisă, mai bună. Da, mai bună ca om. Pentru că fără să vreau adunasem și un balast de trăiri de care nu eram mândră. Un singur regret mă mai încearcă, din când în când – că n-am făcut-o mai devreme! Am zis!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
