„Viața omului se întinde prea mult pentru o singură iubire. Prea mult. Dragostea este minunată. Dar unul dintre cei doi se plictisește la un moment dat. Și celălalt rămâne cu nimic. Se oprește și așteaptă ceva… Așteaptă ca nebunul…” Eric Maria Remarque
Da, așteptând ca nebuna într-o căsnicie inexistentă din start, da, s-a trezit…
Traversase atâtea lupte interioare, atâția ani blocată în propriul suflet, atâtea poveri pe niște umeri nu prea mari, atâtea umilințe crunte ascunse sub un zâmbet în ochii tuturor, atât de multă poleială pentru ochii neofiți ai celor din jur. Încă o zi de rușine, o zi de umilire publică, o zi cu lacrimi pe obraz pe stradă, da , consortul poate fi ca un călău sufletesc.
Apoi, o zi fugită sub semnul lui ” DE CE?”, urmată de o seară caldă și leneșă în pat , cu telefonul în mână pe rețele de socializare, o vibrație scurtă a telefonului ca o prevestire a altceva și altfel și o invitație de prietenie, un el, un pianist. Nu a ezitat, deși niciodată nu adăuga în lista amiciției virtuale oameni necunoscuți. A acționat scurt și a dat accept! I-a șoptit călăului cu ironie voit otrăvitoare: uite, el mă ia din pat de lângă tine! Caustic, fără nicio bănuială cât de vagă…
Un somn adânc, nesuspinat sub povara umilinței deja omniprezentă, apoi în acea zi cu însemnătate în suflet pentru un om apus din copilăria mică, în acea zi un mesaj, un altfel de mesaj decât mesajele blazaților ce agață, eufemistic, femei în virtual.
Mulțumiri pt like-uri la arta ce îi picura între degete și cuvinte calde, dorința de a cunoaște femeia din spatele pozelor zâmbind fals. Mda, altceva din primele rânduri! A avut tentația de a-l cunoaște atunci, în prima zi, după câteva ore de discuții, dar programul era deja stabilit și nu s-au suprapus. A simțit, însă, impulsul să meargă să îl vadă imediat.
Au urmat multe, multe vorbe aruncate de acest om ce se juca cu niște cuvinte precum o făcea cu clapele pianului, acest om ce știa ce să spună, cum să spună, când să spună, acest bărbat altfel, profund altfel decât cel de 14 ani văzut și detestat. Nu fusese de mult acoperită cu așa vorbe de-a potrivite, nu doar complimente, ci și analize interioare cum nu își făcuse de ani.
El, acest el, părea ireal. Creștea dorința de a-l vedea, de a-l atinge, dar și teama incompatibilității. Fizic vorbind, multele fotografii nu erau prea convingătoare, fiecare poză era altfel, în fiecare părea alt ins… Cu cât discuția ducea mai spre adâncul sufletului, cu atât dorința de a-l vedea sufoca gândirea rațională.
Teoretic, un blond cu ochi albaștri nu fusese niciodată genul ei de bărbat, dar pozele nu erau clare, pozele nu erau suficiente aici…
Câteva ” ieșiri” vulcanice în scris au tulburat feeria și raționalul lupta să își spună cuvântul, era ceva acolo în el, ceva ce durează, ceva ce încerca să demonstreze că nu îi pasă, că e băiat rău, că e un demon cu vorbe îngerești, era ceva în el, ceva căruia ea nu i se putea împotrivi.
Acest ceva îl ținea departe, fără a putea motiva, acest ceva îl determina să amâne, să promită că vine și nu venea. Și erau doar câțiva km, puțini. Acel ceva rău ce îl stăpânea mai mult decât ce era cald și duios în sufletul lui, în vorbele lui. Ea a insistat, cu hotărâre, nimic nu îi stătea în cale niciodată, nu putea acum să nu se edifice, nu acum, nu cu el și pentru el.
O invitație la un mic “concert” privat, o ademenire pe clape de pian, dorința irezistibilă de a-l vedea, dar de a-l vedea, fără nimic sexual în această dorință, ci doar de a cunoaște omul din spatele vorbelor, din spatele sufletului, din spatele virtualului.
O amiază caldă de iulie, o emoție mai caldă decât aerul de afară, un drum scurt , un oraș mic necunoscut, dar multă hotărâre. Cu pas sigur, hotărât ca întotdeauna, cu zâmbetul pe buze, dar sincer acum, a pășit spre locul lui.
S-a ivit de după un colț de clădire, blond, cu ochi azurii, cu surâsul cumva timid la vedere. Primele 10 secunde până a ajunge la el mintea i-a urlat, nu, nu e genul ei de bărbat, nici foarte înalt nu e, cât ea pe tocuri. Peste toate însă, el e omul din spatele vorbelor adânci de trei săptămâni, de spovedanie profundă în acest timp. A înaintat și când a ajuns lângă el, acest bărbat s-a transformat într-o magie, ceva cald, ceva atât de miraculos în făptura lui. În toată ființa lui curgea un ceva indestructibil, nu doar vorbele cele mai potrivite, nu doar zâmbetul acela ucigător de blând, nu doar mângâierea altfel decât răceala din 14 ani, nu doar îmbrățișarea diferită decât toate din ultimii mulți ani, nu doar… totul era în ființa lui și magic, dar și contradictoriu.
Da, acest bărbat care timp de 10 secunde nu fusese genul ei, a devenit brusc un Adonis, un Apollo, un Eros, toate astea doar prin simpla prezență, prin zâmbet, prin vorbe, prin muzica ce îi aluneca parcă din suflet prin pian…
Îmbrățișarea lui caldă, cu iz ușor de tutun, buzele timide și calde, dar și îndrăznețe deopotrivă, omul ce adâncea paradoxul firii lui, bărbatul ce incita fiind parcă nevinovat și neinițiat în ale femeilor, mâinile cu atingeri tremurânde, toate, dar toate erau aici, ieșiseră din virtual…
Guest post by Maria Eliza
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Voi ați observat cât de greu e pentru unii să suporte fericirea, binele sau succesul altora?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
