Un film de o ambiție estetică și narativă remarcabilă, unul dintre cele mai frumoase ale acestui sfârșit de an este Maestro. Inspirată și emoționantă, biografia cinematografică pe care Bradley Cooper i-o dedică lui Leonard Bernstein este, în realitate, povestea unui cuplu, puternic unit în ciuda crizelor. Maestro depășește așteptările explorând compromisurile unei vieți dedicate muzicii, dar și a unei căsnicii bântuite de homosexualitatea dirijorului.
Bunăoară, ajutat de un destin favorabil, care i-a oferit o carieră de succes până în amurgul vieții sale, Leonard Bernstein nu a încetat să se dedice muzicii și a creat unele dintre cele mai semnificative compoziții ale secolului al XX-lea. Dar muzica, genială, ascunde o personalitate și o viață complexă. Iată că acest omagiu cinematografic vine din partea unui actor: Bradley Cooper. După ce a ratat de trei ori premiul Oscar, în câțiva ani, actorul-regizor își concentrează energia într-o dramă atât epică, cât și intimă în care s-a (auto)distribuit: rolul lui Leonard Bernstein, pianist și dirijor legendar căruia îi datorăm partitura musicalului West Side Story. Prin urmare, devine incitant să vedem demonstrația liberă a regiei sau chiar parafrazarea marilor cineaști afiliați lui Bernstein. Desigur, nu putem să ascundem cele câteva efecte artificiale sau chiar încălcări ale subtilității. Totuși, am putea declara în viitor că Mastro ar putea fi o piatră de hotar.
Filmul începe cu câteva cadre color, cu aspecte din toamna vieții compozitorului, care a murit în 1990, la vârsta de 72 de ani. Îmbătrânit „după moda veche”, adică fără trucuri digitale, vedeta în vârstă de 48 de ani se strecoară în pielea șifonată a personajului său, stând în spatele pianului, cu privirea sclipitoare nuanțată de o notă de amărăciune. După ce s-a lăsat pe mâinile unei echipe de televiziune și a dezvăluit din misterele creației, Bernstein își amintește cu gravitate de amintirea soției sale, Felicia, care a murit de cancer.
Principalul ax pe care l-a ales pentru a ne introduce în viața lui Bernstein, pe care îl întruchipează impecabil, este acela al destinului Feliciei amestecat cu al său, atât în frumusețe cât și în groază. Felicia, interpretată de uimitoarea Carey Mulligan, se bucură de o partitură frumos scrisă, departe de rolurile feminine adesea neglijente din producții de același gen. Dimpotrivă, ea ajunge – indirect – începutul și încheierea lungmetrajului. Prin muzică și teatru, întâlnirea lor este electrică. Clasică, dar eficientă, dezvoltarea poveștii lor este în întregime rezumată într-o scenă minunată dintr-o comedie muzicală, pe cât de blândă, pe atât de programatică. Apoi, sub presiunea lumii exterioare, urmează ștergerea Feliciei din escapadele lui Bernstein. Cel mai bun exemplu al acestei schimbări vine din scena interviurilor de televiziune, unde Berstein este rugat să vorbească despre el însuși, iar ea despre el… și despre casă. Realizatorul Cooper insistă, de asemenea, asupra ambiguității lui Bernstein și subliniază la fel de mult virtuțile transcendentale ale muzicii sale, cât și dimensiunea ei din ce în ce mai copleșitoare și incapacitatea sa de a se arăta cu adevărat demn de dragostea familiei sale. Bradley Cooper pare apoi să reia o veche idee shakespeariană, care este și o axiomă a cinematografiei clasice de la Hollywood: „Întreaga lume este o scenă”.
Sau mai bine zis, actorii de aici consideră întotdeauna scena, apoi lumea, ca pe o prelungire a culisei. Cu alte cuvinte, pentru Cooper, „Toată lumea este în culise”: scena mondială pare mai presus de toate a fi compusă din interstiții, din uși întredeschise, din coridoare în care ne îmbrățișăm fără a scăpa complet de privirea celorlalți, până când la cabinetul medicului unde cuplul Bernstein așteaptă nervos un diagnostic fatal care urmează să sosească. Maestro este și o melodramă, precum este și A Star Is Born care, în ciuda stilului său mai impersonal, conținea deja o oarecare strălucire și demonstra o atenție remarcabilă acordată actorilor. Una dintre caracteristicile melodramei este să fie în același timp și teatrul pasiunilor extrovertite, cât și al tragediilor șoptite, să aducă în prim-plan o emoție care, în rafale, iese la iveală ca un val.
Avem de-a face cu un portret nuanțat, mai ales de infidelitățile sale față de Felicia, cu alți bărbați. Regizorul-actor are meritul de a-și puncta filmul cu compoziții ale maestrului însuși, întrucât notele lui Bernstein însoțesc în mod adecvat zguduirile sale emoționale. Lungmetrajul se bucură de un montaj cu tăieturi utile, toate acestea permițând să se atragă atenția asupra imaginii semnate de Matthew Libbatique, cât și asupra ritmului impecabil al dialogurilor co-scrise de Cooper și John Singer.
Actorul-regizor înțelege că o biografie cinematografică reușită nu este niciodată altceva decât o poveste adevărată reconfigurată din perspectiva unui anumit punct de vedere. Așadar, cheia succesului său nu constă în exhaustivitatea episoadelor semnificative, și cu atât mai puțin în acuratețea lor istorică, ceea ce contează este să formulăm o ipoteză, mai mult formală decât psihologică, care să ne permită să înțelegem esența unei figuri. Cea din Maestro este rezumată de personajul care, în timpul unui interviu pentru televiziune, filmat în propria sufragerie, încearcă să definească ce este miza în articularea diferitelor sale activități: Bernstein este la fel de mult un creator (cel care, îndreptat către viața interioară, lucrează singur în biroul său) decât un interpret (adică o figură extrovertită care își afișează virtuozitatea pe scenă). Desigur, Bradley Cooper, care poartă ambele pălării aici, cea de creator și interpret, a văzut în Bernstein oportunitatea de a zugrăvi un fel de autoportret „schizofrenic” – pentru a folosi concluzia la care a ajuns muzicianul evocând dualitatea operei sale. Dar, mai presus de toate, filmul face din această logică un pur principiu al punerii în scenă. Să ne gândim, de exemplu, la debutul triumfal al dirijorului. Într-o uluitoare imagine, Bradley Cooper arată cum apartamentul din New York al lui Bernstein, cufundat în întuneric și ale cărui ferestre sunt acoperite de o draperie asemănătoare cu cea a unui teatru, devine ‘anticamera’ pentru Carnegie Hall. Acolo, vom regăsi Orchestra Filarmonică pe care o va dirija pentru prima data. Practic, culisele și scena formează același spațiu continuu, așa cum viața privată a lui Bernstein se contopește cu cea a artistului. Ștergând granița dintre scenă și culise, filmul reușește totuși să creeze un alcov de intimitate paradoxală: dacă Bernstein / Cooper joacă în fața tuturor, este în primul rând pentru partenera sa, Felicia / Mulligan – actrița își găsește aici cel mai frumos rol de până acum. Acest lucru este evidențiat de ideea magnifică din secvența în care o vede pe Felicia dându-și ultima suflare. Pentru a-și înveseli soția, Bernstein se deghizează în medic și apare vesel în camera ei, înainte de a-și da seama, învins, că este prea târziu pentru a o face din nou să zâmbească. Se strecoară apoi într-un alt costum și își modulează ritmul pe cel, aproape dispărut, al pacientei. O îmbrățișează pe Felicia, până când respirația ei ușor gâfâită se potrivește cu a lui, între un oftat și un geamăt. Scena vine apoi ca și cum ar ricoșa pe alta: cea a întâlnirii dintre Leonard și Felicia.
Acest joc întortocheat între actor și regizor, în același timp în fața și în spatele camerei de filmat, dar și urmărirea subiectului și interpretului punându-se în slujba partenerilor săi, amintește oarecum, la toate lucrurile, de arta atât de prețioasă a lui Clint Eastwood care, știm, a fost unul dintre mentorii lui Bradley Cooper (căruia i-a încredințat până la urmă remake-ul din A Star Is Born). Hotărât, da, acesta din urmă nu mai este doar un interpret: s-a născut un cineast.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Bradley Cooper
Scenariul: Bradley Cooper, Josh Singer
Imaginea: Matthew Libatique
Decorurile: Kevin Thompson
Costumele: Mark Bridges
Montajul: Michelle Tesoro
Distribuția:
Bradley Cooper – Leonard Bernstein
Carey Mulligan – Felicia Montealegre
Matt Bomer – David Oppenheim
Durata: 2h 09 min
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
