Cheia e la Hitchcock
«Cine e? Nu este nimeni.» Într-adevăr, cine este – de fapt – protagonista din pelicula Madeleine Collins de Antoine Barraud, un film enigmatic, care ne cufundă în miezul disimulării și care a fost premiat la cea de-a 78-a ediție a Festivalului de Film de la Veneția?
Virginie Efira domnește într-un film hitchcockian, cu un scenariu sofisticat, viclean, bogat în suspiciuni, ba chiar și în disconfort.
Ridicând progresiv și abil vălul de deasupra vieții duble a unei femei împărțite între două gospodării din două țări, realizatorul insuflă o puternică atmosferă de mister și disconfort, care crește și ajunge la limita thrillerului psihologic. Această ceață se îngroașă la fiecare nou nivel al intrigii, fiecare indiciu menit să lumineze bizareria dintr-o anume situație doar întărind-o, încolțind și mai mult eroina pentru a înfrunta oglinda proporiei sale existențe fragile.
„A trecut un an și jumătate în care tu ești într-o călătorie de afaceri în fiecare săptămână.”- sună reproșurile pe care eroina le primește. În Franța, Judith Fauvet (Virginie Efira) evoluează într-un mediu foarte burghez cu soțul ei dirijor de orchestră Michel (Bruno Salomone) și cei doi adolescenți ai lor. Dar trăiește și câteva zile, în fiecare săptămână în Elveția, cu mult mai tânărul Abdel Soriano (actorul spaniol Quim Gutiérrez) și cu Ninon, o fetiță care plânge de fiecare dată când Judith pleacă din nou: „în alte țări, mai ești mama mea?”
Așadar, traducătoarea pentru instituții internaționale nu se mulțumește să navigheze pur și simplu între două țări, izolându-se pentru a răspunde în secret la apeluri telefonice din cele două sfere ale existenței sale și minte fără să clipească, atunci când este necesar. De asemenea, face scurte călătorii în alte teritorii europene, inventează și alte călătorii. Uneori, chiar folosește numele Margot Soriano și descoperim că își face rost de niște acte de identitate elvețiene false (cu ajutorul lui Kurt/Nadav Lapid, un falsificator de gang). Totuși, „frumoasa femeie care se preface că nu este îngrozită deși este” își vede clătinându-se eșafodajul aparențelor, fiindcă prietenii și rudele încep să aibă suspiciuni în ceea ce o privește. Tânărul Abdel s-a săturat de „toate aceste povești” și aflăm că îl cunoaște bine pe Michel. Dar cine este Judith? Ce alte secrete mai ascunde ea? Ce se întâmplă în mintea ei? În fond, cine este Madeleine Collins a titlului? Filmul este manipulat elegant și plin de suspans în maniera unui Hitchcock sau a unui Ozon.
Deschizându-se cu o secvență incitantă, filmul se desfășoară pe un scenariu abil și foarte bine manevrat (scris de Antoine Barraud și Heléna Klotz ) construit pe o succesiune foarte subtil orchestrată de descoperiri neașteptate pentru spectatorul care nu este niciodată pregătit pentru ele, înaintea narațiunii. Apoi, se trece la o ultimă linie dreaptă care este mai „convențională”, chiar melodramatică.
Judith a lui Efira dă impresia că este o femeie care stăpânește foarte mult o viață complexă, strict programată. Nimic nu pare să o deranjeze, în timp ce ea navighează senin printre solicitări, dar găsind mereu o minciunică pentru a ieși din încurcătură. Se pare că se gândește la toate, chiar își comandă și un glob de zăpadă din Varșovia, drept cadou- atenție din călătoria ei (inexistentă) în Polonia. O mare parte din puterea timpurie a peliculei Madeleine Collins se află în misterele eroinei, iar punerea laolaltă a puzzle-ului te menține angajat. Mai întâi, cum a putut să păstreze secretul sarcinii? Odată ce îți dai seama de motivațiile ei, se deschide o lume întreagă de întrebări complexe. Prima jumătate a filmului se petrece stabilind lumea în care operează Judith și identificând micile crăpături care amenință să o spulbere. A doua jumătate crește ritmul și revelațiile, pe măsură ce lucrurile încep să se destrame și obținem mai multe perspective asupra minții ei tulburate. Barraud oferă o poveste alunecoasă, satisfăcătoare, în care credem că știm încotro s-ar putea îndrepta, dar suntem întâmpinați în mod constant de o mică întorsătură sau descoperire care pune totul într-o perspectivă diferită. Presupunem că Franța și Elveția reprezintă două lumi care nu au un punct de întâlnire, dar devine evident că nu este neapărat cazul.
Barraud distinge efectiv cele două lumi pe care le locuiește Judith. Viața ei în Franța este una de confort și privilegiu, desfășurându-se între săli de concerte, teatre și proprietăți de vis, pe care soțul ei încearcă să o convingă să le cumpere. Frumoasa Judith pare acasă în Franța, participând la recepții și confruntări cu mama ei anxioasă (Jacqueline Bisset). În schimb, Elveția îi oferă o existență domestică mai puțin pretențioasă, mai modestă, dar și fericirea unei legături strânse cu un copil care o adoră. Faptul că ea este cunoscută drept „Judith” , apoi „Margot” întețește intriga. Eroina pare o forță implacabilă; o mincinoasă desăvârșită în fața întrebărilor legitime, amăgitoare în moduri periculoase, dar e vizitată și de fulgerări de conștiință de sine care o fac cu atât mai vulnerabilă. „M-am transformat într-un monstru” – mărturisește ea spre punctul culminant.
Țesută într-o tonalitate hitchcockiană (vezi Vertigo ), jucându-se cu variații de tensiune și câteva flashback-uri, Madeleine Collins se dezvăluie încet a fi o seducătoare explorare a chinurilor unei femei. Sub o mască perfectă a frumuseții, Virginie Efira a întrupat o personalitate atât de zbuciumată și a reușit de minune, căci această actriță excelează în transmiterea micro-emoțiilor printr-o simplă mimică a feței sau transformând o sclipire întunecată într-o privire opacă. Virginie Efira chiar poate fi o femeie care sugerează adâncimi vaste și inscrutabile.
Scenariul lui Barraud atinge teme precum parentalitatea, clasa, privilegiul și sexul. La urma urmei, este mult mai obișnuit – și poate posibil din punct de vedere practic și cultural – ca bărbații să aibă două familii în locuri diferite, mai degrabă decât femeile. Arătând o mamă care se îndreaptă între două familii, una un secret pentru cealaltă, Barraud invită publicul să-și provoace preconcepțiile despre maternitate și independență. În mod invariabil, acești tați petrec mai mult timp cu copiii lor decât mama lor, care este cea care călătorește, aparent, pentru munca ei. Este un exercițiu interesant și demn de luat în seamă într-o lume atât de dinamică. O scenă neobișnuită conduce tonul, pe scurt, într-o altă direcție. Judith/Margot se duce să-l întâlnească pe falsificatorul (Nadav Lapid) care i-a făcut acte de identitate false, iar acesta mărturisește o atracție pentru ea, cerându-i să se uite la el, chiar dacă el nu poate aspira niciodată la nivelul ei. Scena are o calitate mistică, manierată, care este în dezacord cu restul filmului și, de asemenea, pare ușor discriminatorie, la nivel de clasă. Dar Lapid este cu siguranță distinctiv, iar Barraud are în mod clar un ochi pentru o distribuție puternică așa cum marea Jacqueline Bisset o înfățișează pe mama cu voință puternică a eroinei noastre. Cu imaginea sa elegantă (Gordon Spooner) și costumele pline de farmec semnate de Claire Dubien, Madeleine Collins are capcanele unui thriller hollywoodian – dar temele pe care le explorează nu duc neapărat la un final ușor și deloc satisfăcător.
La fel ca viața pe care o înfățișează, pelicula este oarecum stresantă, cu înălțimi și coborâșuri – totuși, există și ceva care provoacă dependență în ea. Veți dori să aflați mai multe despre Judith și Margot – ca să nu mai vorbim de ce filmul se numește Madeleine Collins. Cheia e la cinemaul à la Hitchcock.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Antoine Barraud
Scenariul: Antoine Barraud
Imaginea: Gordon Spooner
Montajul: Anita Roth
Muzica: Romain Trouillet
Costumele: Marine Michelems și Katia Wyszkop
Decorurile: Claire Dubien
Distribuția:
Virginie Efira – Judith Fauvet
Bruno Salomone – Melvil Fauvet
Quim Gutiérrez – Abdel Soriano
Loïse Benguerel – Ninon Soriano
Jacqueline Bisset – Patty
Valérie Donzelli – Madeleine Reynal
Nadav Lapid – Kurt
Durata: 107 min.
Citiţi şi
Copiii altora – Portretul unei eroine fără copii
”colectiv”, primul documentar românesc selectat la Festivalul Internațional de la Veneția
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
