De-a lungul timpului, unul dintre lucrurile pe care alţii le-au crezut definitorii pentru mine a fost pronunţata mea latură feminină. Un „păcat” pe care mi-l recunosc a fost şi completa mea indolenţă vizavi de a această aşa-zisă observaţie. Altfel spus, cu cât se contrariau şi se băşicau unii mai tare, cu atât eu continuam să mai pun o cămaşă roz pe mine, să mai port o eşarfă, să mă extaziez pentru cine ştie ce voce din operă şi să nu mă sinchisesc de parcursul nu ştiu cărei echipe din Europa League. Ei bine, azi o să îmi mai bat un cui în talpă şi o să vă zic una, alta despre relaţia mea cu florile. Dur, masculin, feroce. 🙂
Eu sunt un asiduu pieton, în sensul că favorizez mersul pe jos în detrimentul oricărui mijloc de locomoţie pe roţi. Nimic nu e mai eficient decât picioarele mele pentru a mă duce din punctul A în punctul B, asta dacă punctul B nu se atinge în intervalul de la zi la noapte sau la schimbarea de anotimp. Mie îmi place să merg şi din motive sportive (căci da, e power walking ceea ce ce fac eu), dar şi cu interese turistice. Cred în primenirea interioară şi estetică pe care ţi-o aduc câteva zeci de minute în care faci să rimeze gândurile care îţi zigzaghează mintea cu ceea ce vezi în jur, fie că sunt străzi, clădiri, parcuri sau pâlcuri de blocuri anvelopate. Drumurile mele, provocate sau întâmplătoare, au ca borne şi câteva florării pe care le caut, chiar dacă asta înseamnă să mă abat câţiva paşi de la parcursul rectiliniu.
Aproape de serviciu am două, la distanţă de câţiva metri una de alta. Prima e ca un ochean din copilărie. La fiecare întoarcere (a mea în împrejurimile ei), mă surprinde cu alt decor, o altă arhitectură a decoraţiunii. Cele mai îndrăzneţe combinaţii, cele mai inventive vitrine, cea mai mare diversitate de flori e aici. Rareori intru, dar, dacă vreau o supradoză de culoare şi de personalitate sublimată în petale şi frunze, acesta e locul. În plus, se ascultă non-stop muzică clasică, pentru că „le face bine florilor”. Cei mai încântători ciulini (amintiri ai unor poveşti de dragoste cu şi în Scoţia), cei mai somptuoşi bujori, parcă iscaţi din strănutul unui uriaş cotoi făurit din petale, cele mai neverosimile crengi de bumbac, cu smocuri de flori ca vata de zahăr le-am văzut aici. Alături, e raiul trandafirilor: clasici, iconici, parcă decupaţi din ilustratele siropoase sau prăfoşi, fanaţi, în culori care nu se exprimă decât în amestecuri de cuvinte şi în căutări de definiţii pe cerul gurii. Trandafiri aproapeverzidartotuşiroz, trandafiri cenuşiiînspremov, trandafiri albicuvinişoaregalbene. Trandafiri sculptaţi din văzduh de amurg şi trandafiri pământii, bulgări de noroi fără substanţă. Trandafiri solitari, individualişti, autosuficienţi şi trandafiri în grupuri, ţeste mici, mereu colorate cu zgârcenie, inflorescenţe pitice care se adună în grup pe aceeaşi tijă ca gâzele printre picături de rouă.
Mai merg ce mai merg şi, în apropierea Grădinii Icoanei, am două insule: una amplă, care exaltă planta în ghiveci şi de unde obişnuiam să cumpăr şi să dăruiesc cei mai frumoşi şi mai încărcaţi de gânduri solare arbuşti de portocal. Cealaltă e o florărie mică, destul de scumpă, dar care, în schimb, îţi oferă un banchet al combinaţiilor demn de cele mai rafinate pupile. Am trecut chiar alaltăieri pe acolo şi am pretextat că eram în căutare de pământ doar ca să zăbovesc printre vasele dând pe afară de rugi de toamnă, crenguţe năpădite de mere pitice, snopuri de frunze roşii de arţar, hortensii spuzite de rugină, cale vineţii ca un ochi tumefiat, braţe de afin şi de coacăz atârnând de bobiţe lucitoare, negi vegetali şi plini de farmec, hypericum mergând de la culoarea cafelei până la culoarea obrazului din Nord, hurmuz pe care nu-l mai vedem că prea e peste tot în jurul nostru, dar când îl observăm într-o vază ne ia ochii cu ciorchinii lui de boabe albe şi minuscule flori roz, de care ţine cu dinţii până târziu, în iarnă…
La un colţ de Calea Victoriei e o florărie mare, care, în mintea mea, e casa florilor mov. Irişi cu forme şi nuanţe deşuchiate în dialog cu orhidee albe cu miez violet, frezii pentru care nu au mai rămas decât resturi de culoare spălăcită împreună cu lisianthus tremurător, lila.
Vizavi de blocul meu am două florării unde am făcut buchete aiurite în care am pus ananaşi pitici şi rozalii, crengi de conifere cu denumiri exclusiv în latină, plante care nu îmi spun decât mie ceva, cu bace, fructe, boabe, gogoşi ţepoase, cu frunze evidente şi flori inexistente, impunându-le altora gusturile mele (mult prea) particulare. Mai departe, vizavi de Operă, într-un magazin cu flori, lumânări şi dichisuri, de unde cumpărasem suliţe de trestie, papură, iarbă de Pampas, din nou ciulini şi ceva ce semăna cu nişte verze de Bruxelles lăsate la înmuiat, vânzătoarea mi-a spus ceea ce, probabil, gândiseră mulţi: „Dumneavoastră luaţi drept flori ceea ce noi folosim pe lângă flori”.
Drumul către grădiniţă îmi dăruieşte, în perioada aceasta, bălţi, maşini care ne împroaşcă din cap până în pcioare şi tufe colosale de Pyracantha, arzând cu puterea a mii de lanterne minuscule, roşii şi portocalii. De lângă intrarea în bloc am luat, de-a lungul timpului, cele mai formidabile braţe de liliac (despre care voi crede întotdeauna că prea mult… tot nu e suficient) şi bujori prinşi în carapace de boboci, păstrând la pachet surpriza înfloririi amânate.
Florile pe care le primeşte soţia mea pică tot în jurisdicţia mea. Nu, nu vorbesc cu ele, nu le descânt, nu le administrez nici zahăr, nici aspirină, ci le retez temeinic codiţele (activitate pe care, de puţină vreme, o împart cu fiica mea, care are o voluptate aproape suspectă în a mânui foarfeca şi a face harşt! J) şi le schimb apa o dată la două zile. A mă îngriji minimal de flori mi se pare o micro-şcoală a răbdării, aşa cum a aştepta explozia florilor şi fructelor din portocalul de la geam (cadou de la nişte prieteni dragi) e ca şi când ai aştepta un dar de la Moş Crăciun venit pe cărarea deschisă de un parfum indescriptibil. Nici cu celelalte plante din ghiveci nu am o relaţie mai departe de adăpatul săptămânal şi de copilirea de uscături. Cu toate acestea, mă surprind uneori rezervându-le priviri mai lungi şi bucurându-mă tăcut şi fugitiv că există la atingerea mâinii mele şi că ne e bine împreună.
Câteodată, din an în Paşte (cam cu frecvenţa înfloririi şi rodirii portocalului), se întâmplă să primesc şi eu flori. Hater-ii exultă, pe bloguri curg muşcăturile din guri cu colţi nedezvoltaţi şi minţi embrionare. Vestea proastă (pentru ele) este că, de cele mai multe ori, când primesc un buchet de flori, primesc şi nişte bani pentru ce am avut de făcut. Şi, cu o parte din ei, mă gândesc să cumpăr un ilex aquifolium cu frunze ţepoase şi bobiţe stacojii, că tot se apropie iarna.
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
