Pe Daniela am cunoscut-o aşa: o prietenă, sosită în Bucureşti cu treabă, îmi spune: trebuie să îţi fac cunoştinţă cu cineva. Era o zi plină, dar imperativul m-a purtat până la Muzeul Ţăranului Român, unde şedea, în soarele de după amiază târzie, o doamnă. La o masă. Înconjurată de propria armonie şi linişte. Am făcut un fel de clic, şi de atunci, chimia instantanee ne tot aduce împreună. Cred că Daniela arată, ferm, cu degetele ei fine, o direcţie care ar putea inspira. Un fel de a curge, lin, prin Viaţă. Despre asta şi despre vâslele bărcii ei am vorbit într-o dimineaţă de decembrie.
Life is more important than ego trips
Dacă ar fi să identifici un moment care ţi-a schimbat cursul vieţii, care ar fi acela?
Nu sunt sigură. Şi, de fapt, nici nu îmi pasă. Mă bucur că s-a întâmplat. E o mare liniştire să nu mai fii nici sigur, nici nesigur. E mult mai obositor de chestionat fiecare pas. Nostim e când ştii direct. Ai o întrebare plutitoare şi ţi-e clar, aşa, dintr-odată, fără gânduri și justificări.
Viaţa e mai importantă decât hachiţele ego-ului. Cred că aş putea să mă definesc prin ce fac: construiesc. Vitalitate, suflet, picturi, workshopuri, cărți, energie. Uneori când oamenii încetează să-și închipuie că știu, lucrurile le devin mai clare mai repede.
Şi totuşi, ai avut vreun punct de inflexiune?
Îmi vine în minte unul singur şi din el au decurs toate. Şi acel singur punct este – nu mai ţin minte în ce context, acum nişte ani de zile – prin 2000, când mi-a fost clar că am tot ce se zice că trebuie să îţi doreşti – bani, familie, poziţie, recunoaştere, whatever, la un nivel care era bun, şi constatarea că eu, pe parcursul unei zile, unui an, nu produc niciun fel de bucurie în mine. A fost foarte puternic. Vorbesc de bucuria aia pe care o ai când eşti mic, ai făcut un desen şi te bucuri de el.
Fiindcă citisem multe, mi-am zis că ceva nu dă cu plus. Dacă eşti mulţumit şi fericit, măcar o bucurie pe lună ar trebui să ai. Nu mă bucuram de nimic, deşi erau multe chestii care îmi plăceau, erau drăguţe, o senzație confortabilă dar superficială. Cititul pe zona de buddhism, indiană, eneagrama (am lucrat mult cu eneagrama), cursurile de dezvoltare personală și Qi Gong mi-au arătat că lumea e cu mult mai mare decât o percepeam atunci.
Lucrurile se întâmplă de la sine
Tema nu e jobul, tema e cum trăieşti tu. Mulţi își iau job ca să fie apreciați, recunoscuți, să nu mai aibă un şef negativ, să aibă libertatea de a face ce vor – deci fac un lucru corect pentru motivul greșit, pentru că nimeni nu te plăteşte sau te angajează ca să te simți bine, ci ca să obții rezultate pentru cel care te angajează.
Am nevoie, sigur, de recunoaştere, să fiu motivată, dar nu ăsta e motivul pentru care să petreci opt ore la serviciu. Recunoașterea și aprecierea ar fi doar un bonus. Scopul pentru care exercit profesia este ca să ofer, nu ca să primesc. Nu e o dilemă – doar o schimbare de atitudine, așa încât ceea ce am eu de oferit să aibă probabilitate mare să fie primit. Dacă vreau să croşetez şi mă duc într-o întreprindere metalurgică, probabilitatea să mă potrivesc acolo e mică, dar lumea din jur îți tot spune că acolo trebuie să te duci, că trebuie să obții numai poziţia aceea, numai un anumit tip de job – asta e recomandarea socio-culturală în acel moment – deci probabilitatea să faci botoşeii tricotaţi pe care doreai să îi oferi este neglijabilă, iar tu faci ceva ce tu nu eşti şi nici nu îți exprimi potențialul la nivel maxim.
Dilema e doar în mintea care vrea mereu mai multe, acoperindu-ți accesul la intenţia, motivația profundă şi trăsăturile naturale pe care le ai. Celelalte sunt doar lucruri dobândite socio-cultural. Unele coincid cu ceea ce este în natura ta profundă, altele nu.
Cum faci ca să te opreşti şi să nu te laşi târâtă în emoţiile negative de moment?
Prin training mental şi dezvoltare personală, prin lucru permanent cu atenția și mintea, nu mai e nevoie să mai apăs pe butonul de oprire. Mecanismul se opreşte singur. E vorba de dobândirea unor noi obiceiuri mentale. Mi-a intrat în reflex ca atunci când se întâmplă începutul de enervare, să mă opresc automat, fiindcă enervarea e wake up call-ul. Am lucrat pe direcţia asta în special cu meditaţie.
Orice emoție, reacţie, e o informaţie. Și atunci mă opresc să înțeleg despre ce e vorba.
Mă aştept tot timpul să se întâmple lucruri bune și am o încredere fundamentală că lucrurile oricum vor fi cum vor fi ele, deci am aşteptarea de principiu că felul ăla e OK oricum. Nu mă aştept să se întâmple lucruri rele, dar când se întâmplă cum nu îmi convine, pur şi simplu gândesc că realitatea e diferită de preferințele mele. E un algoritm de gândire şi atitudine mult mai benefic şi pentru tine, şi pentru cei din jur.
Dar asta nu înseamnă că eşti defetist, sau fatalist?
Oamenii pot spune ce vor. Mulţi îşi spun că dacă nu sunt nemulţumiţi, nu progresează. Invitaţia mea e să verifice cât de multă energie au când sunt mulțumiți.
Am mai multă putere când nu îmi consum energia supărându-mă, ci doar evaluând ce pot să fac. E un model de viaţă, tocmai, activ, în întâmpinarea şi primirea vieţii, şi de-aia nu îmi vine să zic nici defetism, nici altfel. Eu pot să consum energia alergând în cerc, sau mergând la un maraton, sau alergând să scap de tigrul pe care mi-l închipui în spate, când, de fapt, era un ghemotoc mare de paie. Tema e cum gestionez energia şi e optim să am un contact mai apropiat cu realitatea, nu cu ce gândesc eu despre ea.
Mie nu-mi place termenul de gândire pozitivă, ci afirmativă. Nu e nevoie să gândeşti pozitiv, le spun celorlalţi, şi mulți se înseninează când aud asta. În loc să zic vai, ce nu îmi place pot spune ce mult îmi displace. Să zici asta, să-ți asumi ceea ce simți, să alegi cum să acționezi şi să zâmbeşti. Atunci ies din dualitatea negativ-pozitiv şi în loc de negare apare afirmarea. Ideea foarte simplă, arhicunoscută dar puțin aplicată, este că e inutil să mă supăr dacă nu pot face nimic, iar dacă pot face ceva nu e eficient să mă supăr.
Cărţile mele nu sunt lucrate, ci sunt întâmplate
Cum ai decis să aduci toate lucrurile astea în lume?
Pur şi simplu, lucrând, au apărut imaginile din cărţi, picturi pe care acum le numesc soulscapes, şi sunt acum acasă la cei care le-au comandat. În cărți sunt şi fotografii cu desene lucrate împreună – momente de trăire surprinse într-un context de joacă cu imaginea, vizualul. În paralel s-au petrecut textele, în diverse contexte de învățare sau practică meditativă, când, reflectând la ceea ce înțelegeam a apărut o explicitare a înţelegerii sub formă de text ritmat, poematic sau povestit.
E asta o expresie spontană?
Nu sunt lucrate, ci sunt întâmplate în decursul timpului. Prima carte, The Gift of Now, este în engleză și s-a materializat într-un moment de reflecţie când, uitându-mă în zare, am văzut imaginea coperţii, textele şi imaginile se potriveau, am dat paginile mental, m-am uitat în textele scrise anterior, aveau coerenţă, structură de carte, un sens. Totul s-a produs uşor, fără efort, iar momentul de aducere într-o carte, a fost momentul în care am realizat că deja cartea era scrisă.
A doua, Sub Pomul de scorțișoară, aproape la fel. Acolo sunt și texte compuse special ca exerciții de gândire și trăire, „triade” pe câte o temă de viață.
A treia, Cum traversezi un curcubeu, are un titlu de care tare m-am bucurat când a apărut în faţa ochilor cât de spectaculos suna. Are mai multe texte decât în celelalte cărţi, mai concrete, mai practice, cu exerciţii pe diverse teme cum ar fi autosabotajul sau încrederea. Cartea începe cu elogiul fricii. Frica e o temă despre care spunem: Aoleu trebuie să scap de ea. Acolo expun câteva situaţii în care frica e excepţional de bună.
Să fiu acolo unde eu, împreună cu viaţa mea, facem ceva
Ce urmează mâine, la anul, ce vrei să faci cu viaţa ta?
În ultimii ani, pentru mine răspunsul la întrebările pe direcţia asta este că mă voi uita cu mare bucurie, interes şi plăcere la ce vrea viaţa mea să facă cu mine şi voi fi suficient de înţeleaptă, sper, ca să observ corect. Acel puţin pe care acum îl pot face pentru ceilalți îmi doresc să-l continui, și poate într-un fel „upgraded”. Îmi doresc să am toată atenția prezentă acolo unde eu, împreună cu viaţa mea, facem ceva. Mi-e evident că atunci când vrutul meu, împreună cu ce este în exterior şi cu conjunctura sunt în flux, totul e foarte fluid. Când vreau lucruri egotice, care nu sunt în naturalul meu, efortul e mai mare, devine mai complicat, şi nu sunt dispusă la lucruri complicate – vreau simplitate.
Am văzut de curând un citat: să fii tu însuţi chiar dacă nu ştii cine eşti. Și cum de fapt tot timpul devenim, într-un fel sau altul, sunt pe un traseu în care modul în care devin este ceea ce vreau să fiu. O să ştiu când ajung acolo.
va urma
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
