Nu am mai văzut-o de 16 ani pe ea. Ca să fiu specific, din 11 august 1999, de pe acoperișul de unde amândoi ne-am uitat prin bucăți de plastic roz la fuga soarelui după lună. Ei i s-a făcut frig. Nu aveam nimic la mine, niciun pulover sau sacou și cămașa nu puteam să i-o dau și astfel să rămân gol. Așa că am luat-o pe după umeri și i-am dat o țigară, ca să se încălzească. Întunericul din miezul zilei a speriat câinii care au urlat lung și îmi amintesc că m-a întrebat dacă și mie mi-e frică și dacă cred că animalele pot să prevestească nenorociri. Adică ce? am întrebat-o.
Adică un cutremur. Se prea poate, dar nu mă pricep. Eu, de exemplu, un animal fără instincte, nu am prevestit că ea va pleca. Și instinctul meu nu mi-a spus că nu o s-o mai văd decât acum.
Doamne ce-a îmbătrânit, mi-am zis, dar ei i-am spus că e neschimbată. A roșit și a căutat adevărul în mine și eu am ascuns bine adevărul, după ficat l-am pus, ca ea să nu-l găsească niciodată.
Apoi am întrebat-o unde a plecat atunci, după eclipsă, fără să spună la revedere, fără să își ia rămas bun. Ea a ridicat din umeri și mi-a spus „știi tu”. Dar eu nu știam și am insistat să înțeleg cum s-a întâmplat una ca asta, cum a fugit cu inima mea. În America, mai cu seamă. Cum să fugi cu inima mea în America fără să îmi spui. Fără să îmi ceri aprobare, aviz, documente justificative când te pregătești să îmi treci un organ vital de-al meu granița într-un stat capitalist sălbatic. Adică, realizezi, ai făcut trafic cu organe?, i-am spus. Aș putea să sesizez FBI și CIA și NYPD, am continuat.
Dar ea a ridicat din umeri și a zis „nimeni nu o să facă nimic.” Așa e. Nimeni nu o să facă nimic. Mai ales acum, când ea a îmbătrânit și crima s-a prescris. Au îngropat ăștia dosarul Revoluției, d-apăi un amărât de furt și trafic de organe.
M-am uitat la ea și am plâns în mine. Pentru toate nopțile când am visat-o, când m-am căznit să mă pansez ca să nu mă mai doară, trăind într-o veșnică eclipsă, cu câini urlând în jurul meu a jale sau a cutremur. Și m-am obișnuit. Cu durerea. Și cu dulăii. Și cu ea plecată. Și tânără.
Cu asta m-am obișnuit. Cu imaginea unei fete tinere, tremurând de frig din cauza lunii care s-a așezat cu pieptul în fața soarelui. Cu pielea de găină și buze vinete pe fața albă. Cu asta m-am obișnuit.
Mă uit la noua ea și nu o recunosc. Doar vocea e la fel și poate, puțin, ochii. Dar părul ei e scurt, fața ei e lată, colțurile gurii atârnă obosite.
Pe balcon ciripesc vrăbii, lumina e crudă și, în poala ei toarce o pisică. Dezastrele se petrec zi de zi, clipă cu clipă, fără ca urletul vreunui câine să le prevestească.
Îmi iau inima înapoi. A ținut-o împachetată într-o batistă cu dungi verzi. Și astfel, după 16 ani, îmi iau inima în dinți și o întreb dacă vrea să ia masa cu mine. La colț e un restaurant italienesc pe care îl ador.
Pe Toni îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.