Trist, stingherit şi singur. Acestea sunt cele trei cuvinte care m-ar descrie. Toată existenţa mea, aşa am fost cunoscut, drept cel mai stingher om. Nu am prieteni, sunt timid şi foarte greu adaptabil. Cred că, din acest motiv, am eşuat pe toate planurile. Iubitele m-au părăsit că nu eram destul de spontan, şefii m-au concediat pentru că nu mă implicam suficient, iar familia nu vorbeşte cu mine pe motiv că nu avem ce să ne spunem. Am încercat să mă schimb. Chiar am vrut o schimbare. Poate nu am încercat destul de tare. Niciodată nu am avut suficient curaj să îmi înving temerile. Am fost crescut într-o familie săracă, din părinți ţărani, fără prea multe pretenţii. Mama mă învăța să fiu curat şi să mă comport elegant, mai ales în preajma femeilor, iar tata m-a învățat ce înseamnă responsabilitatea ca viitor stâlp al familiei. Niciodată nu am fost împins de la spate pentru a realiza ceva important. Am fost învăţat să mă mulţumesc cu puţinul şi niciodată nu am ţintit mai sus.
Parcul. Este singurul loc în care mă simt cel mai bine. Este locul în care pot să meditez, să scriu şi să văd fericirea în oameni. Îmi plac oamenii. Oamenii de toate vârstele, generaţii diferite stând la aceeaşi masă. Vreau asta… vreau o familie.
Când stăteam așa şi mă gândeam la viitorul meu, de mine se apropie un domn. Arătos, purta o pereche modernă de ochelari de soare, parcă puţin cam mari pentru fața lui slabă, un pic cam anorexic, dar foarte bine îmbrăcat.
– Este liber?
Fără însă să imi ridic prea mult privirea din cartea pe care tocmai am deschis-o, îi răspund că da şi îi fac loc pe bancă.
– Mulţumesc!
– Cu plăcere.
– Minunată zi, nu-i aşa?
Nu aveam chef de conversaţii, voiam doar să fiu lăsat în pace, să pot lectura în linişte.
– Mda.
– Îmi era dor de o aşa minuntă zi. M-am săturat de ploi, de ninsori. Să te înfofolești cu toate hainele din şifonier. Ba e cald, ba e rece. Nici nu mai ştii. Dar primăvara e superbă. Auzi păsările ciripind, vezi albastrul cerului, verdele intens al parcului. Totul revine la viaţă. Oamenii au din nou energie. Oraşul este mai curat. Copiii aleargă bucuroşi. Mă simt minunat. Aş vrea să alerg, păcat că nu sunt copil. Copiii nu au nicio grijă, niciun stres. E superbă viata când ești copil. Şi ca adult e frumoasă, doar că suntem noi prea ocupaţi ca să ne mai bucuram. Uităm să apreciem lucrurile mărunte. Micile frumuseţi ale vieţii. Nu ştiu, florea din faţa blocului, pomii vecinilor cu fructe dulci la care tânjeşti. Ar trebui să ne bucurăm în fiecare zi. Dumneavoastră aveţi copii?
– Dumnezeu nu mi-a îngăduit asta, îi răspund fără să mă gândesc prea mult.
– Eu am, dar nu mai vorbesc cu mine.
Probabil că se aştepta să îl întreb motivul pentru care este departe de copiii lui. Evident că nu aveam de gând să o fac. Voiam să fiu singur.
– Vă place viaţa?
Întrebarea sa m-a luat un pic prin surprindere.
– Cred că da.
– Ha ha, doar credeţi. Viaţa e frumoasă când o împarţi cu cineva. Singur, nu mai este aşa minunată. Tot ce am vrut de la viaţă a fost să trăiesc alături de o femeie frumoasă şi simplă. Nu am cerut multe lucruri de la viaţă. Cred că doar fericire şi sănătate. Din păcate, nu am primit nimic. Dar toate astea ţin de trecut, iar acum mă bucur de culorile vieţii aşa cum nu am făcut-o niciodată.
Vorbea cu o durere şi cu o înţelepciune magnifice.
– Da, aşa este, îi răspund neatent la discuţie.
– Sper că nu deranjez.
– Nicidecum, am răspuns imediat cu un sarcasm accentuat în voce.
– Şi cu toate astea, păreţi deranjat de prezenţa mea.
– Nu sunt deranjat, dar mă tot întrerupeți din citit.
– Îmi cer scuze. Gata, vă las să lecturaţi.
Nu cred că trec trei minute şi începe iar.
– Iertaţi-mi impertineţa, dar ce anume citiţi?
Oftez şi întorc cartea pentru a putea citi coperta. Nicio reacţie din partea lui. Aşteptam totuşi să spună ceva. Adică omul ăsta a trăncănit atât despre verdele copacilor, despre esenţa vieţii sau mai stiu eu ce a mai pălăvrăgit el acolo şi acum tace ca mutul. Acum chiar mă enervasem. Începusem să mă uit foarte insistent la el, să îi smulg o reacţie, ceva. Dar nimic.
– Deci? mă întreabă surprins că nu i-am răspuns la întrebare.
Îmi ridic uşor privirea şi mă apropii de el. Probabil că se citea mirarea pe faţa mea. Insist să îl privesc şi, dintr-o dată, simt cum o căldură nefirească mă învăluie. Capul îmi zvâcneşte.
Mă uit la el şi nu pot să cred… acest om este orb.
Guest post by Bianca Butnariu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
