Mai demult, mă supăram că întârzie autobuzul zece minute. Că nu sosește trenul la timp. Că a trebuit să aștept o prietenă mai mult de un sfert de oră la întâlnire. Credeam în punctualitate, așa cum fuseserăm învățați. Cunoșteam procesul și îl îndeplineam cu exactitate: nu e la timp, nu e bine, ergo cineva e vinovat (nu eu!), trebuie să mă supăr. Nu mă opream să mă gândesc al cui timp, să leg subiectul vieții în general de predicatul asumării acțiunilor mele.
Și apoi am început să călătoresc prin lume. Credeam despre mine că sunt o ființă pentru care confortul nu e mare lucru, până am pus piciorul în primul vagon de sleeper din India. Credeam că sunt relaxată, până a trebuit să aștept aproape două săptămâni ca să pot lua un vapor pe Rio Napo, în bazinul Amazonului. Limitele toleranței se duc tot mai departe, cu fiecare nouă experiență în diversitate. Uite așa, mai descopăr încă o minciună pe care o credeam despre mine. Și prefer să n-o înlocuiesc cu nimic, doar să fac conexiunile – care sunt supuse modificărilor dinamicii vii, evident.
Argentinianul Bioy Casares spunea, într-un roman al său, că „nu poți rămâne credincios trecutului cu prețul de a fi necredincios prezentului”.
Și citind asta într-o dimineață vântoasă care flutura razele de soare de colo colo, ca pe niște steaguri, m-am gândit la legătura, până atunci nu tocmai evidentă, între toleranță și capacitatea de a înțelege relativitatea timpului și percepția (subiectvă) care ne unește și ne dezbină. M-am gândit la ce exprimau peruanii din Loretto, când spuneau, zâmbind pe jumătate autoironic, pe jumătate înțelegător, că la ei o întârziere de două ore nu se consideră întârziere. M-am gândit la celebra și adânc jinduita punctualitate nemțească, unde încrederea e negociată ca la bursă, îmi dai atât – îți dau atât. Și deodată mi-a devenit clar, și-am făcut conexiunea: să nu te superi când ceva nu merge conform planului imaginat de tine reflectă toleranță. În primul rând față de tine, și prin asta – față de celălalt, față de univers în general. Bun cuvânt, „deodată”. Când îl privești în adânc, îl vezi cum se desface în două: „deo” -„dat”. Inspirație dată de zeu. De zeul din fiecare dintre noi. Revenind la ce mi se dezvăluia deodată, am mai constatat că acolo unde punctualitatea nu e ridicată la rang de lege morală poate că trenurile și vapoarele nu au orar fix, însă oamenii sunt mai puțin tensionați, mai avansați în știința savurării vieții. În capătul celălalt, goana e măsura performanței, în detrimentul empatiei. Orice s-ar spune, istoria Germaniei nu e dintre cele mai marcate de indulgență. Dar toată lumea a auzit de și laudă punctualitatea nemțească.
Când suntem mai toleranți, dăm voie creativității să se manifeste, nu ne opunem dinamicii vii a vieții, înțelegând că nimeni nu controlează pe nimeni, că pentru a trăi trebuie să mori în fiecare clipă, pentru a învăța trebuie să uiți. Prototipul savantului distrat e o altă imagine a vaporului de la Iquitos, din inima junglei, care pleca – nu atunci când spunea orarul – ci atunci când condițiile și vremea plecării se întruneau în realitate. Făcea bine ceea ce știa să facă: plutea pe fluviu în sus și în jos, lega între ei oamenii. Panourile de tablă de pe vapoare anunțau cu ingenuitate: „Pleacă azi”. Și era de fiecare dată adevărat, nu?
În fond, de ce așteptăm pe cineva care nu mai vine, numai ca apoi să-i reproșăm că e neserios, scoțându-ne în evidență calitățile? Nu am putea să ne plimbăm prin parc, bucurându-ne de neașteptatul timp liber pe care prietenul întârzietor ni l-a oferit? Și scutindu-ne astfel de o supărare artificială, nefondată. Ce ușurare e când recunoști că, uneori, pur și simplu nu e un moment bun pentru un anume lucru.
Și, orice s-ar întâmpla, să nu uităm că, în călătoria pe pământ, nu ne putem grăbi decât spre capătul drumului. Spun asta nu fiindcă ar fi ceva îngrozitor acolo, la capăt, ci pentru ca, atunci când ne grăbim, să o facem în cunoștință de cauză. Unul dintre autorii pe care îi iubesc pentru inteligența cu care folosește umorul, Terry Pratchett, observa, de altfel: „Se spune că înainte de a muri toată viața îți trece într-o clipă prin fața ochilor. E adevărat. Se cheamă viață.” Nu putem să controlăm lungimea filmului, dar e în puterea noastră să reglăm viteza cu care se desfășoară. Am descoperi detalii surprinzătoare.
Citiţi şi
Părintele Ionuț Blidar și enoriașii srilankezi
Alma, drama amantei neprofesioniste
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
