Ah, noaptea asta rece! E toamnă, e frig. Ploaia cade molcomă pe asfaltul ăsta atât de urban și călcat de milioane de tălpi. Pașii mei își lasă urmele printre frunzele moarte, mă legăn în ploaie ca o ființă oarecare, fără griji, fără nimic în minte. Nimic! Nada! Tabula rasa. Fără nimicuri în minte, am vrut să zic. Vreau să zic.
Căci te am pe tine în minte. Zi, noapte, noapte, zi. Clipă, ceas, chiar și sfert academic. Putem să mai stăm puțin așa? Nu cred că e ceva mai frumos decât pielea ta pe pielea mea. Vreau să mai stăm așa o vreme, doar puțin, să ascultăm ploaia. O auzi? Ne vorbește. Ne spune să mai stăm așa.
Vorbește, spune-mi ce vrei! Te rog să nu mai taci, am nevoie să te aud așa cum noaptea are nevoie de ploaie. În fiecare noapte ar trebui să plouă și în fiecare noapte când plouă tu să fii cu mine. Fă-mă să-mi adun mințile de pe jos. Hai, să vedem, poți? Mă joc cu degetele în fumul de țigară. Ți-ai aprins-o tu și mi-ai dat-o mie. Ia-o înapoi. Eu mă uit pe furiș la tine cum fumezi. Mi te lipești de retină. Rămâi acolo. Dar în suflet oare ești? La mine în suflet? Caută-te acolo, poate te mai găsești și în alt loc în afară de ochii mei. Nu fac eu tot pentru tine, hai, fă un efort. Așa, pentru mine. Caută-te.
Ludic. Un aspect underrated, dar atât de pregnant într-o legătură. Sau relație. Sau s-o numim cum vrem noi. Noi avem doar ceea ce vrem să avem. Noi singuri ne creăm fericirea. Nu am s-o caut la tine. De fericire vorbesc acum. Nu o caut la nimeni, doar la mine. Doar de acolo poate să vină fericirea mea, mulțumirea, chiar și tristețea. Depinde ce aleg eu să simt. Dar tu? Alegi să mă simți sau în continuare te aperi de mine? Știu de ce anume ți-e teamă ție. Pentru că avem aceleași temeri, amândoi. Ce facem cu ele? Le lăsăm așa să ne poarte ele pe noi și să ne dirijeze ele îmbrățișările? Mă săruți cu frică sau cu bucurie că mă vezi?
Eu recunosc că mă aleg pe mine și mă voi alege mereu numai pe mine, căci nu vine nimeni să-mi poarte bătăliile, chiar și cele cu mine însămi. Mi le port singură așa cum am făcut-o mereu, mai râzând, mai strângând din dinți, și, uite așa, mergem mai departe. Știi că n-o să te las să mă tulburi, nici eu nu vreau să te tulbur pe tine. Nu te gândi la ce putem avea sau ce nu putem avea împreună. Gândește-te acum. Acum, doar momentul ăsta contează. Aici, doar locul ăsta contează. Suntem aici și acum și vreau să fii tu, nu altcineva. Nu vreau să apară nimeni în fața mea, nimeni în afară de tine. Eu, în fața ta, știi ce o să fac? O să mă dezbrac. De secrete. O să mă vezi goală așa cum nu m-ai mai văzut niciodată. La fel aș vrea să te vad și eu pe tine. Mi-ar plăcea, de ce să zic că nu mi-ar plăcea. Că mi-ar plăcea, asta e adevărat. Dar știi că mai îmi place și să te las să fii cum vrei tu, fără să forțez eu cumva traiectoria conversațiilor noastre. Cuvintele noastre pe care ni le spunem unul altuia sunt cuvintele brute, așa cum le gândim, așa le spunem, iar asta face din legătura noastră să fie unică. Singura. Nu ne-am mințit niciodată. Chiar și ce nu mi-a plăcut să aud, tu mi-ai zis. Și îți mulțumesc. Asta ar fi trebuit să mă facă să fug de tine mâncând pământul, dar brutal de sincer cu mine nu a mai fost nimeni. Așa că te-am plăcut și mai mult, doar pentru că mi-ai zis ceea ce n-aș fi vrut să aud vreodată. Suntem ciudați? Sunt ciudată? Nici nu mai contează. Suntem noi.
Guest post by Ana Vlad
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
