Ai mei n-au știut să-și țină pentru ei problemele. Seara mă culcam pe muzica zbieretelor lor, mă trezeam și mâncam gem și unt, pentru că violența emoțională venea la pachet, așa cum îi stă bine, cu sărăcia. Toate astea au ținut până la 12 ani, când tata și-a schimbat locul de muncă și am intrat în inima unei clase de mijloc, unde gemul a fost înlocuit de mușchi file și untul, de margarină. Dar mult prea târziu ca traumele de a-mi auzi părinții jignindu-se ani de zile să se mai vindece vreodată.
La 12 ani, am avut primii adidași nou-nouți și am dormit cu ei încălțat de fericire. În vara aia, am început să compensez lipsa de afecțiune cu câte 17 cornete de înghețată/zi, pentru că, all of a sudden, aveam bani de buzunar. Încă fac asta uneori.
Am început să apar în reclame tot de la vârsta aia, pentru că voiam să-mi ajut părinții să plăteasca datoriile la întreținere. Eram terorizat de ideea că o să ajungem în stradă din cauza lor.
“Nu avem cum, nu suntem în stare“, îmi zicea mama după câte unul din scandalurile monstru, despre care nu știu când o să pot să-i iert pe ai mei că m-au lăsat să asist. Atunci am luat cartea de telefon și am început să sun obsesiv, zilnic după ore, la toate televiziunile. Așa am cunoscut-o pe o tipă care lucra la B1 tv și m-a chemat la un casting pentru o reclamă. O zi mai târziu, făceam o ședință foto pentru wash and go, pentru care primisem fără contract câteva sute de mii vechi și pe care nu am văzut-o niciodată.
La shooting am fost singur. Ai mei lucrau. A venit o mașină și m-a luat de acasa. O dacie 1310 care stătea să se dezmembreze. Încă nu știu dacă ai mei m-au lasat să merg neînsoțit la filmare la vârsta aia pentru că aveau încredere că mă voi descurca sau pur și simplu nu le păsa. Mama, care nu mi-a impus niciodata nimic în afară de să mă trezesc ca să ajung la ore și, ani mai târziu, când mi-am amenajat casa mea, să asortez “mai frumos” chitul de rosturi cu faianța, mi-a spus că a avut mereu foarte multă încredere în capacitatea mea de a mă descurca. Deci, ca să pot să le răspund la telefon fără prea multe amânări, accept varianta asta a încrederii lor în mine și nu a nepăsării.
Până la 12 ani, când tata a început să primească mai mulți bani, mă rugam, așa cum mă învățase bunica din partea lui, o evanghelistă fanatică, la Iisus Hristos. Mă rugam să-i despartă pe ai mei și să trăim în liniște.
Mă rugam în fiecare zi să divorțeze. În casa prietenilor mei din copilărie crescuți doar de mamă era liniște, în timp ce la mine era mereu un circ sonor care mă vandaliza emoțional. Într-o zi, s-au certat atât de tare că tata a plecat două zile. Au fost cele mai liniștite două zile ale copilăriei mele. Când s-a întors, am știut că totul o va lua de la capăt. Am început să plâng de deznădejde. Îl uram pe tata. În capul meu, el era vinovat pentru că mama era mereu în pragul unei crize de nervi.
După vârsta de 12 ani, când au venit banii și ai mei s-au mai calmat, s-a așternut o necesară uitare. Începusem să fac actorie la palatul copiilor și îmi exorcizam demonii copilăriei acolo. În actorie, cu cât aveai un bagaj emoțional mai variat, cu atât puteai juca mai multe situații.
Acum doi ani, i-am zis mamei că o să rămân pe viață marcat de certurile lor. S-a declarat șocată și a plâns. A spus că nu ar fi crezut că m-a afectat “chiar așa” si că “ea a făcut tot ce a putut să-mi fie bine”. Și poate chiar a făcut.
Cu tata e și mai nasol. Până de vreun an și ceva, nici măcar nu-l puteam asimila cu un membru al familiei. A fost nevoie de psihoterapie și mult efort de ambele părți ca astăzi să-i pot vorbi fără să-mi imaginez că se evaporă.
Mi-am dat seama că trebuie să lucrez la asta acum trei ani, când s-a îmbolnavit rău și l-am vazut într-un spital, între zeci de pacienți care puțeau. Mă uitam la el, schilodit și verde la față, neajutorat ca un copil și pur și simplu nu simțeam nimic. Am plecat pentru că mi s-a făcut rău de la miros. Nu mai știu dacă m-am simțit sau nu vinovat pentru lipsa mea de sentimente. Mi-era milă cum mi-ar fi fost pentru orice om în durere. El era în continuare agresorul copilăriei mele, deși atunci știam deja că realitatea fusese mult mai nuanțată decât mă lasă pe mine memoria să înțeleg.
Ce vreau să spun e că aș fi dat orice ca ai mei să se separe și să traiesc cu mama și cu soră-mea într-un menaj mono-parental, cum îi spune Coaliția pentru “familie”. După mine, puteau să-i spună și bordel, nu era nimic mai oribil decât doi adulți care sunt ținuți împreună doar de criterii locative.
Felul în care inițiatorii Coaliție pentru familie se raportează la “familie” este profund ignorant față de realitățile sufletești ale copiilor români. Să limitezi drepturile oamenilor de a se despărți, să legiferezi titulatura de familie doar la o formulă de procreere, e strigător la cer.
Sunt monstruoși cei care au formulat dezideratul coaliției și nu neapărat cei 3 milioane de români, care cel mai probabil au semnat mânați de dorința de a nu se crede despre ei că-s poponari dacă n-o fac și nu pentru că nu mai pot ei de valorile creștine. Trist, dar foarte adevărat.
În numele tuturor prietenilor mei și a celor care au ajuns la a doua sau a treia decadă a vieții lor și, atunci când sting lumina, li se pare uneori că vocile vecinilor sunt ale părinților lor care se ceartă, o mare mu*e pentru coaliția la familia.
Update: la 6 ore de la acest post, am mesageria plină de povești din copilarie, răni uitate și dureri noi. Multumesc de reacții. Together we stand.
Update 2: Curg, de asemenea, și mesajele care mă rușinează pentru ceea ce simt. Rațiunea lor merge pe două structuri, din păcate tradiționaliste și alea: prima – că n-ar trebui “să mă plâng, sunt alții cu picioare amputate” (da, cineva chiar a zis asta), iar a doua – că părinții, oricum ar fi ei, “nu se judecă”.
Mai demult, m-aș fi enervat, dar de când știu cum funcționează facebookul, mă bucur că textul a ieșit din bula în care suntem cu toții de acord.
G.S.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
