M-a iubit o vară, m-a răvășit toată printre cuvinte nespuse și neghicite de o inimă care nu se lăsa iubită. De ce să se lase? Și-așa avea să fie părăsită curând! Mai bine să se joace de-a baba oarba și de-a-ntâmplarea până s-ar fi prins că se leagă totuși ceva. N-aveam de unde ști că și iubirile trebuie încălzite, aromate, parfumate, topite de ochi pătrunzători și de priviri languroase. Eu aveam nevoie să mi se spună, el tăcea cu orele, dar mă iubea tremurând că nimic din ce făcea nu părea suficient. Era suficient, dar eu voiam foșnet și tumult, iar în el suna liniștea prea tare. Se învârtea în jurul meu, așteptând să apar, să-l privesc, să ne scuturăm de tot ce era în jurul nostru și să rămânem amândoi, singuri și deloc cuminți. Eu știam și-l supuneam caznelor vorbirii; îmi doream să-l aud, nu doar să-l simt, să mă strige, nu să mă șoptească. Și el nu pricepea, defel, jocul și dorințele mele, dar se încăpățâna să mă iubească fără să-mi spună nimic din ce doream să aud. Și cu cât mă iubea mai tare, cu atât eu mă depărtam mai repede, deși amorul era dulceag, parfumat și cu bătăi nenumărate de inimă.
El se voia mare cu țărm mărginit, eu mă doream munte; el credea că e suficient să mă legene pe valuri înspumate, eu speram să-mi escaladeze piscurile inimii; el se aşeza în nesfârșire pe nisipul trupului meu, eu îl provocam în drumeții zgomotoase și obositoare. El voia totul atunci, pe loc, cu pecetluire și jurământ tacit, eu nu credeam nimic din limbajul trupului său. Mintea era cea care-mi dicta totul, iar ea îmi traducea, cum credea, fiecare gest; până când, obosită de atâta ghicit, am trecut în alt anotimp.
Mă iubise o vară, fără vorbe, pe mine, cea care nu știam decât de cuvinte. Deseori aud că vorbele fără fapte nu înseamnă nimic, dar vă asigur că faptele fără simfonia conversațiilor firești sunt la fel de neroditoare. Când două ființe nu-și găsesc echilibrul, iubirea șchioapătă, nesiguranțele au contur clar, iar din ceea ce s-ar fi vrut iubire, rămâne un gând aruncat ca un șal pe un umăr prea golaș – „și aşa n-ar fi mers!” Să fii în contratimp e unul din cele mai crunte lucrururi pe care aveam să le descopăr în viața mea de femeie tânără.
Când, în sfârșit, i-am dezlegat misterele tăcerilor prelungi, el le dăruise deja, cu pecete și semnătură. Când m-a priceput el, avusese parte de prea multă liniște și îi lipseau tumulturile mele. Când am înțeles amândoi ce pierduserăm, ne cotropiseră responsabilitățile vieții. Și nu ne-a rămas decât fiorul amorului nebun, ne-cuminte, dosit printre lucruri cuminți de adulți răvășiți de alte priviri și de alte iubiri. Dar chiar și așa, sunt momente când zâmbesc într-un anume fel, atunci când îmi amintesc că tinerețea are coduri despre care nu doar că nu știi nimic, dar te bucuri că nu le-ai putut descifra, altfel cine știe pe ce valuri ai fi navigat, acum, în timp ce, în una din mâini, ai purta, poate, ghiocul în care, sigur, încă ai căuta semnele care să-ți arate că el e sortitul. Habar nu aveam, însă, că inima e cel mai bun ghioc. Ea îți va detecta momentul când și vorbele, și faptele s-au ascuns acolo unde trebuie. Și devii munte din nou, devii mare și nu vei mai fi iubit doar o vară. Iar dacă nu ți se întâmplă asta, ascunde vara aceea în ghiocul amintirilor frumoase. Nu știi niciodată când îți vor fi de trebuință, cât să nu uiți că ai nevoie şi de oameni-trambulină. Ei te vor face să-ți dorești să sari o dată, și încă o dată, și iar, și iar…
Pe Adriana o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Țara în care nu te poți compromite
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
