Ieri a fost despre el, despre cel mai frumos bărbat văzut, găsit și admirat vreodată. M-a găsit pe holurile Institutului de Oncologie Iași. M-a găsit încercănată, nepieptănată, nefardată și parcă mai uimită de trecerea timpului mai mult ca niciodată. El, bărbat fascinant, pare doar cu obligații morale (poate), maxim 35 de ani. Nu este fericitul/nefericitul purtător al verighetei. Poartă un ceas scump, nu știu ce și al cui timp îl măsoară. Eu port teniși roșii și rucsac negru. Îl admir subtil și mă gândesc la părul meu nevopsit de luni întregi și fondul de ten deja șters.
Doamne, fă să se sfârșească ziua!
Aștept, încorsetată mai mult ca niciodată de toate grijile și responsabilitățile lumești. Împărțim aceeași bancă, dar nu și același destin. Eu țin în mână un telefon și probleme, el își ține viața. Are un plic mare, un singur plic, scrie ceva pe el despre „life”…care life, „dom’le”?, îmi spun în gând. Eu îmi verific emailurile, îmi trăiesc temerile, el își înfruntă demonii făcând „gaură” în scaun. Stă în prima bancă din fața clasei, a vieții. Cunosc starea, am stat ani acolo, mereu pregătită să-mi spun lecția. El, cred că rămâne repetent, pare speriat și neștiutor.
Vorbește la telefon, pare că „viața” din plic îi aparține, eu devin nerăbdătoare și revoltată în gând și suflet. Help! Vreau o țară unde sistemele informatice merg, rețetele se validează rapid, iar ventilația există. Îmi revin de îndată, am rate și păcate de plătit.
Apare un medic, al lui cred… „ați ajuns?”… citește două rânduri și îi spune: „mda, nu e bine, să intrăm!”.
Plec și eu după zece minute. Sun acasă… Mulțumesc!
Mă reîntorc în mașină și îmi pun pe repeat melodiile… Ascult în drumurile mele lungi, parcă uneori interminabile, melodii și artiști care parcă îmi cântă răzvrătirea, revolta, neîmplinirea. Cânt în drumurile mele împreună cu Prince – „Purple rain” și parcă uit că m-am pricopsit peste timp cu atâtea dureri fizice și sufletești. Cant cu Holograf – „Te voi iubi” și realizez că mie nu mi-a făcut nimeni promisiuni și îndemnuri la veșnicie. Cânt și simt mult, trăiesc și scriu mai deloc.
Mă gândesc la EL, cine o fi, ce destin urmează să poarte…
Rămân peste zi așa, tristă și îngrijorată. E un „așa” cu care mă împrietenesc atât de greu…
Mă întorc acasă și realizez că nu pot scrie fără să-l am pe fundal pe Peter Gabriel. Cred că l-am cunoscut și iubit în alte vieți astrale și necunoscute nouă. Și pe Peter Gabriel și pe EL.
Doamne, fă să se sfârșească mai repede și noaptea!
Guest post by Alexandra Ignat
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
