Ţara mea, frumoasa mea, când ai să te vindeci, când? Au tras câinii de tine până te-au zdrenţuit. Nimeni nu ţi-a cusut rănile şi s-au prins aşa, căscate, ca zidul ăla netencuit de la Spitalul Judeţean, unde am stat ieri opt ore, pentru un gips.
Nu am plâns de cald, nu am plâns de foame, am plâns de ciudă.
Asistentele de la Primiri Urgenţe erau, la opt dimineaţa, deja epuizate. Am fost luaţi în primire, adică: nume, prenume, adresă, în numai cinci minute, apoi ni s-a spus: ”Aşteptaţi”. Copilul tremura de durere cu mânuţa ruptă. Îi făceam aer cu certificatul de naştere, timp în care, prin faţa noastră, opt ore, s-au perindat grozăviile lumii.
A fost prima oară când am ajuns la Urgenţe, şi nu-i doresc nici celui mai mare duşman să treacă prin așa ceva. Sentimentul de neputinţă e groaznic, respiri neputinţă, şi-i cred pe oamenii aceia, care lucrează acolo.
Împing tărgile ca roboţii, nu aud urletele de durere, nu le mai aud, că altfel ar lua-o razna. Câteva suflete au trebuit să se descurce cu puhoiul ce venea, şi tot venea. În primele trei ore i-am învăţat pe toţi: doctori, asistente, brancardieri, infirmiere. Se strigau unul pe altul în îmbulzeala aceea şi păreau să aibă o logică a lor.
Fiul meu, alb ca varul, mă tot întreba: ”Când ne strigă şi pe noi, mamă?”. ”Ai răbdare să vină doctorul din operaţie”, aşa ni s-a spus. Asta repetam şi eu copilului.
Am văzut o bătrână care a fost lovită de maşină pe trecerea de pietoni. I-au pus guler şi au ”parcat-o” lângă perete. Nu era grav, se vedea, dar era aşa de sperită, încât am crezut că se sufocă. M-am apropiat şi am întrebat dacă vrea apă. A început să plângă. Am făcut rost de un pai şi i-am dat. M-a prins de mână şi mi-a şoptit: ”Caută în geantă, că am numărul fetei mele, şi sun-o, te rog! E la Iaşi şi nu ştie că eu sunt aici”. Am sunat şi i-am dat-o pe mamă la telefon. Atât am putut şi eu să fac.
În sfârşit, când a venit doctorul, consultaţia nu a durat mai mult de cinci minute, şi alte zece, ghipsarea. Dacă erau doctori, într-o oră plecam de la urgenţe.
În timp ce ieşeam, am auzit-o pe Laura, asistenta drăguţă foc: ”Mă duc să fac pipi, apoi mă apuc de cusut’”, iar pe Bobiţa, infirmiera grăsunică şi glumeaţă, am auzit-o spunând, agitată: ”Ne vine unul lovit de tren”.
Am ieşit, mulţumind lui Dumnezeu pentru sănătate, şi rugându-mă să se vindece şi Ţara mea. Se va vindeca atunci când oamenii vor fi plătiţi după munca lor. Atunci nu vor mai pleca departe, decât în concediu. Până atunci, să ne ferească Sfântul!
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
