La 20 de ani colecţionam petreceri. Abia începusem să lucrez în PR şi adunam club după club şi băşici în tălpi cu o panică greu de înţeles acum. La 20 de ani, îmi măsurăm valoarea în funcţie de cât de cool era clubul din care ieşeam dimineaţă. O seară de weekend petrecută acasă îmi dădea fiori reci pe şira spinării şi mă simţeam ca Ann Boleyn închisă în Turnul Londrei. Nu cumva ceva extraordinar se întâmplă undeva, iar eu dormeam? Nu cumva în vreun club ateriza o nava extraterestră, se descoperea leacul fericirii veşnice sau se rătăcea Brad Pitt şi eu nu eram acolo?
La 25 de ani am devenit şefă, am intrat într-o relaţie serioasă şi m-am hotărât să călătoresc. N-ar fi fost un lucru rău dacă pasiunea pentru călătorii nu ar fi venit la pachet cu o altă scrânteală care să-mi umple viaţa dar, mai ales, casa: globurile de zăpadă. O călătorie nu era împlinită dacă nu îndesam în bagaj, la întoarcere, minim trei globuri. Eram în stare să aduc globuri de zăpadă şi dintr-o vacanţă la tropice aşa că, în scurt timp, casa mea mai avea puţin şi devenea destinaţie turistică. În ziua în care, la globul numărul 116 menajera s-a prăbuşit nervos pe covor, urlând că ea nu mai poate să şteargă praful de pe toate amintirile mele preţioase, am înţeles că am o problemă. Şi, prin urmare, m-am lăsat de colecţionat globuri, am angajat un designer care să mă scape de ele, că pe mine mă durea sufletul s-o fac şi, ca orice femeie adevărată care are succes profesional şi dă de bani, m-am apucat de colecţionat genţi.
De firmă, bineînţeles, pentru că altfel nu se pune că eşti colecţionară.
Cu genţile e ca şi cu iubirile: prima dragoste nu se uită niciodată. Prima mea geantă Chanel cred că a fost singura pe care mi-am dorit-o şi am iubit-o cu adevărat. După ea, restul au venit fie ca medicamente, fie ca recompense personale. Mă îngrăşasem 400 de grame şi eram deprimată? Poc, o geantă. Câştigasem un nou client? Se cerea încă o geantă. Mă întâlnisem întâmplător cu fostul? Trebuia să-mi revin din şocul emoţional cu încă o poşetă şi aşa, traumă după traumă, şi bucurie după bucurie, casa mi se umplea de genţi şi contul mi se golea de bani. Când am realizat că nu primesc dobândă la genţi şi nici nu pot achita cu ele factura la lumina, deja dădusem pe poşete un apartament.
Acum, la 35 de ani, am dat cluburile de la 20 pe restaurante liniştite, călătoresc, dar nu mai vin cu globuri şi-mi cumpăr o geantă scumpă cam o dată pe an. Colecţionez, în schimb, tablouri. Portrete şi, mai ales, portrete de femei. Îmi plac mult fiindcă spun poveşti. Despre oameni, destine şi emoţii.
Iosif Iser
Privind în urmă, îmi dau seama că fiecare colecţie prin care am trecut m-a învăţat ceva. Colecţia de petreceri m-a învăţat să trăiesc clipa si să mă bucur de prezent. Colecţia de globuri m-a învăţat să visez şi să-mi păstrez spiritul copilăriei. Genţile scumpe m-au învăţat despre puterea brandurilor, dar şi că valoarea nu este dată de eticheta, ci de conţinut. Tablourile îmi arată azi că oamenii pe care îi întâlneşti în drumul tău şi poveştile lor sunt cea mai valoroasă colecţie a unei vieţi. Colecţiile din viaţa noastră nu sunt simple obiecte, sunt mici bucăţi de oglindă care, puse una lângă alta ne construiesc pe noi.
Oare ce voi colecţiona mâine?
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
