Am fost cinci ani împreună. Eram convinsă că el este viitorul meu soț. Îmi intrase mie în cap că eu cu el trebuie să mă mărit și cu asta, basta. Numai că el… ca mulți bărbați, părea departe de ideea asta. Ajunsesem să nu mai știu ce să cred, pentru că relația mergea bine, ne iubeam și încă nu epuizaserăm emoțiile, ceea ce era foarte bine. De aceea, la fiecare ieșire în oraș, oricât de banală, inima mea se strângea ghem, cunoscutul nod din gât își făcea simțită prezența și-n minte rula un sigur film: „Mă cere… acum mă cere!”… dar nu, nu se întâmpla nimic niciodată…
Când mi-a propus să mergem într-un weekend la Viena, am înlemnit. Eram convinsă că dacă nici acum nu avea de gând să facă marele pas, situația era clară. Ne iubeam noi, dar nu suficient de mult sau poate că, din punctul lui de vedere, eu nu eram ceea ce-și dorea de la o femeie. Și totuși, urâtă nu sunt – n-o zic eu, proastă, nici atât – o zic și eu, vicii nu am, căci uneori prefer cocktailuri fără alcool… 🙂
Am plecat chinuită de nesiguranță și de așteptare. Cu o noapte înainte nu am dormit bine, pe drum mi-a fost rău, eram stresată, nervoasă, nu vedeam nimic și nu mă bucuram de nimic. Și el observase că nu sunt bine, dar se ținea tare pe poziții. Până în ultima seară, când nu am mai rezistat și am făcut o criză de nervi, fără să-i spun, desigur, adevăratul motiv, m-am legat de ceva ce comandasem la restaurant și-mi picase strâmb… Vizibil jenat, m-a rugat să mai aștept doar puțin, eu nu și nu, după care m-am înfipt în… sticla cu vin.
Descumpănit, fără să mai tragă de timp, a scos pe masă cutiuța (foarte) mult visată și a pus întrebarea și mai mult așteptată, fără să țină cont că buchetul de trandafiri comandat încă nu sosise. Păi, te pui cu nebuna? Aproape că mi-a stat inima și mai multe nu… Îmi venea să-l strâng de gât pentru cum m-a fiert și să-l sufoc cu sărutări pentru fericirea pe care o simțeam că-mi crește în oase. Am ales a doua variantă…
M-am întors acasă alt om. Țopăiam ca o zănatică, nu mai aveam stare, îmi purtam inelul la vedere și era cât pe ce să scot ochii câtorva persoane care se arătaseră prea puțin interesate de victoria mea. Căci, până la urmă, asta era, de fapt… victoria mea, ambiția mea de a fi cerută de el… Iar acum, că se împlinise, ambiția de a-i fi soție, paradoxal, parcă începea să pălească. Dar nu m-am lăsat eu doborâtă de prima îndoială.
… și rău am făcut!
La puțin timp după aceea, am început să stabilim în mare când, unde și cum vom face nunta. Cu tot tacâmul, desigur. Și numai ce-l aud că schimbă subiectul și-mi spune fără nicio introducere:
– De acum, vei fi soția mea. Vei face parte din imaginea mea. Vreau să fiu mândru de tine (nu că nu aș fi și acum), așa că eu cred că ar fi bine să nu te mai machiezi atât de strident, să renunți la fustele mai sus de genunchi, să nu te mai îngrași, Doamne ferește!, iar pentru asta să mai ocolești frigiderul, că prea te-a sedus, nu crezi?
Ce nu credeam era faptul că el vorbea serios, cu mine, viitoarea lui soție în acest fel. Parcă îmi aruncase un lighean cu apă rece în cap. Sensul cuvintelor lui mi se împlântase în creier, avusesem brusc o revelație despre adevăratul lui caracter ascuns cu dibăcie atâta amar de vreme… Și ce bine că s-a decis să vorbească înainte și nu după! Cum adică să-mi impună cum să trăiesc și să-mi comande ce să fac, că doar căsătoria nu înseamnă că devin proprietatea lui, căsătoria nu e o tranzacție pe piața de sclavi…
Cum spuneam la început? Am fost cinci ani împreună…
Citiţi şi
Trei lucruri pe care se întemeiază o relație de cuplu sănătoasă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
