Pe Elena Ferrante, poate cea mai în vogă scriitoare din zilele noastre, am descoperit-o dintr-o curiozitate personală. Într-o zi, o amică a mea mi-a spus că-i place tare mult cum scriu. Și că, după opinia ei, scriitura mea aduce mult cu cea a Elenei Ferrante.
M-am simțit, pe cât de măgulită (înțelegeam eu bine că e o scriitoare consacrată), pe atât de încurcată că, acum că deja începusem să fiu și eu numită “scriitoare”, nu o cunoșteam.
Bineînțeles că acea curiozitate m-a împins să-i citesc cărțile, dar și să urmăresc serialul de mare succes, “Prietena mea genială”, realizat după frumoasa tetralogie napoletană.
Ingenioasa scriitoare italiană a ales să nu se prezinte lumii, rămânând așadar într-o umbră de mister, ba chiar unii suspectând că autoare ar fi… bărbat.
Puțin probabil cred eu însă că un bărbat, oricât de ascuțite i-ar fi simțurile de observator, absolut necesare unui scriitor, ar putea fi un așa fin cunoscător al psihologiei feminine. Și ar putea reda astfel, cu atâta minuțiozitate, relația complexă de prietenie între două fete. Prietenie care continuă pe parcusul întregii vieți și în care sentimentele de iubire și de admirație reciprocă se întrepătrund cu cele de invidie, ba chiar de ură, așa cum se mai întâmplă uneori și în viața reală, însă nimeni neavând îndrăzneala, până acum, de a le descrie.
Pelicula italiană a devenit serialul meu preferat. Ba chiar mi s-a părut că emoțiile au fost redate, prin intermediul serialului, poate mai bine decât în carte. Un lucru tare neobișnuit.
Așa că puteți să-mi înțelegeți bucuria, când prietena mea, actrița Kristina Cepraga, m-a invitat la Festivalul de Cinematografie Italiană în România, eveniment unde ea era “madrina” (nașa). Știa că admir mult cinematografia italiană și mai știa că-mi va face surpriza de a mi-l prezenta pe Daniele Luchetti, regizorul seriei a treia a deja faimosului serial, “Prietena mea genială”.
În stânga, Kristina Cepraga și regizorul Daniele Luchetti. La mijloc, ambasadorul Italiei și soția.
Evenimentul a decurs “ca la carte”, iar eu m-am bucurat că, pentru prima oară în doi ani, lucrurile păreau cât se poate de normale. Oamenii au râs sau au exclamat la unison, urmărind filme, așa cum o făceau odinioară.
A urmat o recepție la Ambasada Italiei, în onoarea regizorului, iar eu vă mărturisesc că m-am simțit puțin încurcată când prietena mea s-a înfățișat lângă mine, împreună cu sărbătoritul serii.
-Uite, i-am spus că ești o mare admiratoare a serialului și m-am gândit că poate îi împărtășești impresiile tale.
Bine că apucasem să beau un pahar de prosecco, că altfel nici nu știu dacă mai puteam vobi italiană, darămite să-mi împărtășesc impresiile regizorului serialului meu preferat.
Surpriza mea a fost însă că eu mă așteptasem să cunosc un regizor faimos, dar am cunoscut, în schimb un… tătic.
-Ați văzut în întregime serialul? mă întreabă el.
-Da, răspund eu, nemaispunând că îl așteptam în fiecare seară de luni, iar săptămâna asta chiar mă enervasem, că întârziase să apară.
– Înseamnă că ați văzut-o și pe fiica mea.
Probabil observă că nu înțeleg despre ce vorbește și continuă.
-Fiica mea o interpretează pe Dede, îmi mărturisește el cu mândrie. Nu-mi mai povestește nimic despre vreo eventuală tehnică regizorală sau decizia alegerii unei anume coloane sonore. Întreaga lui muncă era pusă în umbră de exaltarea cu care povestea despre jocul actoricesc al micuței lui, în vârstă de 7 ani care, îmi spune, a impresionat-o atât de mult pe Elena Ferrante, încât aceasta i-a trimis fetiței un mesaj de felicitări pe Whats App. Vă dați seama, contiuă el, Elena Ferrante?! Care stă ascunsă, refuză să se facă văzută sau auzită, i-a trimis fetiței mele un mesaj vocal?! Repetă el, parcă să mă facă să înțeleg importanța mesajului.
Eu zâmbesc și mă gândesc că el o admiră pe Elena Ferrante, la fel cum și eu îl admir pe el. I-am mai admirat modestia cu care primea felicitările tuturor participanților la recepție, dar parcă cel mai mult, mândria de tătic.
Ramona este autoarea cărții Nu mai caut succesul.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama, marea și amarul – The Lost Daughter
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
