Se tot întreabă lumea cum de sunt tot ne-nevastă. Firesc poate, dată fiind onorabila-mi vârstă de 35 de ani, tot mai curând 36. Păi, să începem cu originile vieții și ale dragostelor din care încă mă hrănesc cu sete.
Prima dragoste, pe la 4-5 ani, Bogdănel. Heheeei, ce de iubireee… Primul (poate și ultimul) care m-a iubit profund, necondiționat, așa cum eram – năzbâtioasă, „ușărnică” (după cum mă „ocăra” bunica: ”toate fetele se joacă frumos, cuminți, cu o păpușă, numa’ tu ești o ușărnică”), cocoțată (căci acoperișurile, podurile, copacii, ruinele și șantierele îmi descopereau lumile), neobosită în ale prostiilor, căpitan de ceată, pupăcioasă, constructor șef de cazemate, mânjită de tăte cele. Trăia cu mine tot „filmul”, cot la cot. Da, „tot filmul”, pentru că aveam convingerea că filmele se fac pur și simplu: noi trăim și cineva ne filmează de undeva, iar noi trebuie să oferim spectatorilor multă acțiune, să nu se plictisească. Nu știu „spectatorii”, dar noi și mai ales părinții și, bunicii, sigur nu. Ne jucam și ne iubeam până la nebunie, un fel de dependență, nu puteam unul fără altul. Întâlnirile se lăsau cu strigăte, ca în filmele rusești – Alinuuuuuțooooooooooo! Bogdăneeeeeeeeeeeel! -, de se cutremura cartierul. Dacă nu mă lăsau ai mei afară, la joacă, Bogdănel venea și-i săruta și picioarele maică-mii, până o îndupleca. Altă dată, când eram (tot) pedepsită, în casă, am coborât pe geamuri, de la etajul 1, înaintea lui Batman deci, căci ce nu face trăierista din și pentru dragostea ei.
Alinaaaaaaaaaaaaa, zicea prințul mieu, te iubesc taaareeeee! Ești cea mai grozavă nevastă!! Hai să facem o sută de copii!!!! Iar eu explodam de fericire și amor în mii de fluturi colorați, ce încă mă mai bântuie uneori și știam că tot Univesul e al mieu și mai știam că pot să răstorn lumea pentru Bogdănel. Doamne, ce-l mai pupam și ce ne mai strângeam în brațe, de să ne strivim, nu alta… dar nu s-au născut copiii. Mă mulțumeam să-i adun pe toți de pe unde ajungeam și să le spun povești inventate și bancuri interzise și să-i provoc la joacă infinită, că doar aveam o viață-ntreagă să fac și copii, de-adevaratelea .
Într-o zi, am avut o revelație: trebuie sa plec, să-mi caut serviciu. M-am gătit cu ce-mi plăcea mie mai mult (o ie cu maci și o fustiță tricotată, albă, cusută cu flori), dar pentru că nevoia mea de accesorii se pare că e genetică, am asortat și o eșarfă din garderoba cochetă a mamei. Ei, mândră toată și gătită, pusă pe fapte mărețe, mi-am convocat Bogdanelu’, l-am luat de mânuță și fără să mai pierdem vremea am pornit la drum. Și am tot hălăduit, am căutat, am trecut peste obstacole, precum Feți-Frumoșii, pââână s-a lăsat seara. Și pentru că venea vremea căpcăunilor, căci noaptea, toate pisicile erau căpcăuni, am decis să ne pornim spre casă (unde dragii părinți ne așteptau în prag… de infarct). Și cum bănănăiam noi, ușor osteniți și abătuți, dar nu fără speranță, numa’ ce zăresc o scară melcată, ce părea să ducă spre un tărâm al misterelor (tărâmurile mele preferate, numa’ bune de explorat). Iuuuuhuuuuu!!!! O iau la fugă ca apucata, viteazul după mine, că doar nu se lăsa mai prejos și țup-țup pe scări… Moamă, ce-mi bătea inima, să sară din piept de atâta surescitare, căci nu prea cunoșteam teama pe vremea aia… Și ce sa vezi? La capătul spiralei, Portile Paradisului!!! Wow!! O poartă de fier forjat, monumentală, opulentă, ca orice poartă de Paradis care se respectă. Mai ca mi s-a tăiat respirația de tot. (Nu, sigur nu i-am zis: „dacă mor, să știi că te-am iubit”, că asta aș spune acum. 🙂 )
Paradisul din spatele porților închise, din păcate, era o terasă uriașă, deasupra lumii!!! Da, cred că Paradisul are întotdeauna o vedere de ansamblu asupra lumii! Îmi găsisem alesul, îmi găsisem Paradisul, așa că m-am așezat pe trepte și am mărturisit: Bogdănel, aici ne facem serviciul!!
Câțiva ani mai târziu (14, mai exact), am plecat de tot în lume, în căutarea Paradisului pierdut. Am găsit doar serviciul, ăla de-adevăratelea… și el tot un Paradis de-al meu, cel în care n-am voie să las spectatorii să se plictisească și în care eu mă joc mult și mă plictisesc rar… Asta m-a ajutat să păstrez calea, doar că într-o lume a oamenilor mari. Iar nenii ăștia se iau prea în serios și se tem de joacă și în general se tem. Să urce trepte spiralate, să deschida porți…
Hai, că m-a luat flama și nu m-aș mai opri din povesteli, că tolba dă pe dinafară și nu vreau să „plictisesc spectatorii”, dar cam așa a fost experiența mea de nevastă și paradisiacă pe deasupra! De atunci n-am mai fost decât fie razant-nevastă, fie paradisiacă, dar niciodata ambele în același timp. De fapt, n-am fost niciodată „nevastă” în rând cu toate nevestele, poate una atipică, una cu Paradis inclus, „ca nioamenii”, da’ cred că așa se și cheamă lucuitorii Paradisului, numai bunica îmi spunea așa și ea deținea toate misterele Universului. Asta n-au înțeles însă și cei de au fugit sau s-au chinuit să mă nevestească în rândul lumii, că eu m-am născut nevastă, doar că numa’ pentru un „niom” cu Poarta Paradisului larg deschisă, fără atâtea chei, fără cifru, fără coduri sofisticate. Poarta Paradisului meu, așa, pur și simplu, nealterat.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
