E un sentiment de libertate care nu îmi dă pace. Și de siguranță. În mine. E minunat ce pot face câteva complimente și câteva priviri ascunse. E uimitor. Trupul e uimitor. Oamenii sunt faini. Natura nu creează rebuturi. Și e o contradicție absurdă în mine. E un paradox în care plutesc acum. Detașată, oarecum.
Deși îți simt lipsa în orice mișcare pe care o fac, deși încă te simt suflându-mi în ceafă, alergând cu umbra mea de mână și însoțindu-mi fiecare gând zăpăcit, ceva s-a schimbat în mine. Cred că vreau să fiu fericită. Vreau asta cu tine, mai ales. Dar o vreau. Să simt libertatea asta. Din ce în ce mai mult. Vreau să contez. Să nu îmi mai fie frică de mulțime. Să nu îmi fie teamă să ies în evidență.
Am înțeles azi că cel mai bun machiaj pe care aș putea eu vreodată să îl port este zâmbetul. Nimic nu mă aranjează mai bine. Nici cel mai roșu ruj pe buzele mele cărnoase, nici cel mai scump fard de pleoape. Port un zâmbet și un parfum. Și dețin lumea din jurul meu. Nu, nu așa cititor prostuț. Aici nu e vorba de un narcisism necontrolat, nici de o aroganță închipuită. Aici e vorba de cum mă simt eu când sunt eu. Când nu mai trebuie să cer validare. Când nu mai cerșesc atenția lui. Când mă iubesc și mă apreciez pentru ceea ce sunt și nu mă mai condamn pentru toate tâmpeniile pe care le-am făcut de-a lungul timpului.
Sunt o idealistă. De aia mi-am luat-o peste ochi și am întors și celălalt obraz. De aia de-o mână te strângeam tandru și te lăsam să mă lovești cu cealaltă. Pentru că sunt o idealistă. Pentru că am vrut să cred mereu în povestea existenței mele. În povestea sentimentului meu. Am vrut și încă vreau să cred în tine.
Îmi lipsești cum îi lipsește pământului ploaia rece în zilele de vară. Cum îi lipsește tunetului fulgerul. Îmi lipsești, tornadă. Ai răvășit un suflet. Și pe lângă el, o existență. Și încă nu m-am vindecat de tine. Și n-am să mă vindec vreodată. O să curgi prin mine la nesfârșit. Și știm amândoi, dragul meu, că asta nu e o iubire imposibilă. Știm că nu e vorba de nepotrivire de caracter. E vorba de fericire. Împărțită inegal, la doi. Doi de acum. Trei de altădată. Și nu regret că am iertat. Nu regret că am vrut mai mult. Nu regret nici ceea ce numești tu „simț de proprietate”. Căci eu știu că e doar idealul meu. Idealul meu de dragoste absolută, nestingherită. Și încă te iubesc pătimaș. Dar vreau să fiu fericită. Te iubesc nebunește. Atât de mult încât, după ce ți-am auzit prima dată vocea, am reușit, în sfârșit, să adorm, ca un copil sfârșit de prea mult joc.
Și nu neg că m-aș întoarce mâncând pământul. Nu neg că masa nu e masă, patul nu e pat, casa nu e casă și viață nu e viață fără tine. Dar de ce să mai lupt Tu spui că vrei același lucru. Tu spui că te uiți la viitor și vezi aceeași copilă cu ochi albaștri și păr creț. A noastră. Dar vrei liber.
Liber la pauză să ai, dragul meu. Pentru că eu nu mai lupt pentru tine. Eu nu mai lupt pentru noi. Eu vreau fericirea care mi-a fost promisă la naștere. Bucățica aia de fericire. Și chiar de nu o să fie niciuna la fel de bună ca fericirea promisă de tine, sper să nu mai doară. Căci amorul nu trebuie să doară. Amorul trebuie să vindece. Toți ne naștem stricați. Greșiți. Rupți în două. Și tânjim după o jumătate care să ne completeze măcar un pic golurile. Care să aducă în inima noastră tot sângele deodată. Și să bată cât pentru doi. Nu cred că există om care să nu își dorească asta. Și cine își dorește singurătatea nu știe ce înseamnă să spui că ți-e foame, la 4 dimineața, și să ți se facă de mâncare, nu știe ce înseamnă un „te iubesc” spontan, în mijlocul unei conversații despre tipurile de alune. Nu știe ce înseamnă să îți aștepți iubirea, în fața ușii, uitându-te să vezi cum urcă scările. Nu știe nimic din toate astea. Astea și încă ceva. Nu știe ce înseamnă să simți un alt suflet cum îl îmbrățișează pe al tău. Cum toată greutatea unui trup se revarsă asupra ta, pentru că tu ești liniște, pace. Pentru că tu ești acasă.
Da, ne naștem cu stângul, ne naștem goi. Căutăm neîncetat bucățica din noi care lipsește. Unii, o singură dată. Alții, de mai multe ori. Dragostea e o loterie. Viața e un joc de zaruri. Și eu n-am noroc la zaruri. Dar am crezut că am tras lozul cel mare. Am crezut că eu n-am existat până la tine. Și-am regretat că n-ai fost primul. Și regret, căci nu știu dacă vei vrea să îmi fii ultimul.
Idealistă, cum spuneam!
P.S. A., încă îmi amintesc toate gesturile mărunte. Ale tale.
Guest post by Mădălina
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
