Am uitat ca eu știu sa fiu un om bun. Am uitat de ce nu lăsam oamenii și experiențele oferite de ei să mă schimbe.
Am uitat că eu nu urăsc. Eu nu port pică și eu nu sunt rea cu oamenii din jurul meu.
Nu mi-am mai permis să fiu sensibilă, să râd atunci când simt și să plâng atunci când îmi vine să o fac, doar pentru că cei din jurul meu mi-au zis că uneori e “too much”. Nu, nu e. E atât cât pot. E atât cât sunt.
Vreau să-mi amintesc cum e să fiu ca atunci, de mult. Cum e să mă afecteze când un om la care țin vorbește urât despre mine. Vreau să-mi amintesc cum e să îmbrățișez cald și sincer pe cineva, fără să îmi fie frică că mă va răni, cumva.
M-am uitat ca atunci când credeam în oameni. Credeam că în orice ființă pământească există o suflare de bunătate. Am devenit indiferentă față de mirosul florilor, de copacii înfloriți, de mirosul ploii de vară, de zâmbetele sincere ale copiilor, de bucuria de a fi eu.
Unii ar spune că era și timpul să nu mai fiu acea visătoare naivă ce avea tendința să fie idealistă. Alții, care îmi cunosc și sufletul, nu doar carapacea, mi-au spus că nu o mai recunosc pe cea de azi. Iar acești “alții” sunt cei care contează. Cei care au rămas. După furtuni din alea cu gheață și grindină, ei au rămas. Sunt lângă mine doar sufletește, căci ne despart sute de km, dar sunt.
În scurt timp împlinesc 26 de ani. Am o relație care nu e perfectă, dar la care s-a muncit și se muncește, din ambele părți. Și în care se iubește.
Am jobul pe care mi-l doresc, în care mă regăsesc. Ajut oameni. Și mă hrănesc cu asta. Am și dureri. Dar nu e viață fără ele. Durerile ne formează și ne modelează. Și ne dau speranța că, dincolo de umbre întunecate, există o raza de soare gata să ne intre în ochi. Știu că nu am trăit degeaba până acum. Știu ca am oferit atât de multă iubire, prietenie, empatie. Nici nu mai contează dacă cei care le-au primit au meritat sau nu. Contează că am simțit. Din toți porii și cu tot sufletul. Și s-a simțit atât de bine!
Iar în seara asta, între două gânduri și un refren, mi-am amintit că nu îmi mai amintesc. Căci m-am uitat. Dar m-am decis! Încep să-mi aduc aminte de mine.
Să-mi amintesc traseul de la zâmbete la lacrimi, de la neliniște la pace, de la căldură la indiferență, de la am fost la voi deveni.
Îmi promit mie ca de astăzi voi redeveni omul de ieri și că nu voi mai permite să îmi pierd memoria. Voi lăsa să nu îmi mai pese de impresii. Să nu mai cred ca părerile lor mă validează. Să nu mai încerc să fiu așa cum nu simt.
Happy almost 26 to ME!
Guest post by G
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
