Am iubit un bărbat cu care am reușit să facem dragoste aproape doi ani fără să ne sărutăm, dezmierdăm, mângâiem.
Am discutat în nenumărate rânduri despre asta. Despre nevoia mea de a mă simți dorită, despre normalitățile dintr-o relație. Am hotărât să ne despărțim, să rămânem prieteni, frați, dar să ne eliberăm unul pe celălalt pentru a ne putea continua drumurile: el către copii și soția tânără pe care și-o dorea, eu către o relație împărtășită, afectuoasă. A spus că asta i-ar aduce suferință. Că el nu se exteriorizează cu bună știință – se teme că va suferi. Bine, bine, dar eu sufeream deja, cu mine cum rămâne?! Eu ce drepturi am? Eu cum îmi onorez nevoia care a devenit un foc aprig ce mă mistuie pe interior de a început să se vadă la exterior?
O săptămână am fost paralizată. Și fizic, și psihic. I-am scris mesaje cu reproș, apoi mesaje sincere de iubire. Mă durea să îl știu trist și mă durea că nu sunt în stare să mă ridic din pat să-mi fac un duș, să ies la un suc cu o prietenă, să gătesc ceva, să-mi pun la spălat hainele sau să merg la birou. Am butonat telefonul, am citit în diagonală tot ce nimeream pe facebook. Nu-mi găseam liniștea. Mi-am obligat corpul și mintea să revină în viața profesională pentru că se strânseseră prea multe de făcut. Mi-am luat agenda și mi-am înșirat urgențele. Am dat primul telefon. Unui fost coleg. Un fost coleg miop care atât mă venerase și mă iubise în trecut, în vremea căsniciei mele.
Fericit că îl sun, mi-a depănat atâtea amintiri… Am stabilit o întâlnire pentru aceeași zi. Într-un restaurant. Gol din pricina orei. Era fără ochelari! (Am aflat mai târziu că își făcuse operație cu laser lasik sau prk, nu mai știu). Când și-a apropiat buzele de ale mele am simțit nevoia să îl sărut cu patimă. Ca un vulcan care se chinuia să erupă. Nu m-am simțit ulterior nici vinovată, nici păcătoasă. M-am simțit fericită. Că încă puteam fi dorită. Că există viață și după 45 de ani. Și dorință. Că ridurile și firele albe de păr nu te fac nici mai urâtă, nici mai nesemnificativă.
A urmat o frumoasă poveste de iubire. Plină de pasiune. Chiar dacă el are acasă o familie frumoasă pe care o respectă și pe care se străduie să o facă fericită prin orice mijloace. Nu vorbim despre asta, dar știu, în sinea mea, că trăiește aceeași dramă a lipsei de afecțiune.
Noi, “cuplul” de dinainte, pozăm în continuare într-un cuplu fără probleme, ne continuăm proiectele, dar nu mai suntem într-o relație intimă. Și ne este atât de bine. Îl iubesc atât de mult! Probabil că îi voi fi nașă atunci când își va găsi femeia dorită și când va avea copii. Poate, dacă îi vor semăna, îi voi duce chiar și la doctor (oftalmologie pediatrica bucuresti). Și, cu certitudine, îi voi fi o soră de nădejde pentru tot restul vieții.
Problema, la care refuz încă să mă gândesc, este: eu cu cine îmi voi deapăna amintirile din balansoarele din fața șemineului, când părul îmi va fi tot alb?!
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
