E surprinzător numărul de femei frumoase, deştepte şi singure pe care le văd în jur. Unii le-ar numi femei puternice… Eu nu le voi da un nume. Sunt femei pe care le priveşti şi ţi se pare incredibil că, în ciuda darurilor cu care le-a înzestrat natura, sunt totuşi… singure! Nişte enigme care, cu toată forţa pe care o deţin în lucrurile lumeşti, îşi camuflează suferinţa singurătăţii ca pe o boală ruşinoasă.
– Am nevoie de o oglindă!
Aşa a sunat SOS-ul uneia dintre ele, în plin deşert al nopţii reci şi solitare. Era evident că nu la bucata de sticlă decorativă se referea. Mă voia ca fascicul paralel de lumină, care să îi arate adevărul. Grea misiune! Obiectul a cărei imagine virtuală trebuia să devin este unul complex. Ador să îi stau alături, nu i-aş sta niciodată în cale… E un soi de monstru, inconştient de puterea sa, care te poate ridica în slăvi sau strivi într-o clipă. Are acea capacitate ieşită din comun, de a scana oamenii şi de a pătrunde dincolo de ceea ce ochiul percepe. Este de o generozitate infinită, dar, când principiile îi sunt încălcate, se transformă într-o maşinărie de război imposibil de oprit. Am văzut-o făcând minuni şi ravagii. Îi ştiu de frică. Dar, ca orice fiinţă umană, are un călcâi al lui Ahile: singurătatea.
Ne-am dat întâlnire în faţa muzeului, în mijlocul săptămânii şi în mijlocul zilei. Detaliile acestea erau îngrijorătoare în sine. Ea nu are niciodată timp de expoziţii sau mondenităţi. Nu ştie decât să muncească. Sau nu mai ştie decât să muncească. Sau cel puţin la episodul acesta rămăsesem eu.
Paşii noştri răsunau pe parchetul lustruit, şoaptele se pierdeau în imensitatea galeriilor pustii. Era trasă la faţă, iar privirea ei trăda o urmă de înverşunare. Trecea oarbă prin faţa comorilor şcolii italiene, absorbită în gânduri. Ajunse în sala Spaniei, s-a aşezat gânditoare pe canapeaua de piele, în faţa lui Venus Fermecată. După câteva clipe de tăcere, răbufnirea ei m-a luat pe nepregătite:
– M-am săturat să-mi plătesc sexul!
O privesc confuză. Nu reuşesc să înţeleg. Deja cadrul şi afirmaţia ei sunt de o incongruenţă de neconceput, ideea că o fiinţă ca ea face o astfel de confesiune, mă bulversează.
– Am făcut un calcul. Știi cât mă costă un orgasm? La ultima achiziţie, a fost exact 150 de lire! O spune cu ură, cu frustrare, cu amărăciune.
Falsa puritană din mine se revoltă. Educaţia creştină strictă pe care am primit-o amândouă este în contradicţie profundă cu ceea ce tocmai auzisem. Mai mult, pentru mine, ca pentru majoritatea femeilor, sexul este iremediabil legat de sentimente. Cum să plăteşti pentru el?!
O mulţime de gânduri mi se îmbulzesc în minte. O condamn şi sunt pe punctul de a i-o mărturisi.
Dar suferinţa ce se i citeşte pe faţă, mă reţine şi toleranţa îşi reia drepturile. Îmi amintesc brusc de studiul publicat de Universitatea din Lancaster, care spune că numărul de escort boys s-a triplat în Anglia, în ultimii 5 ani. Până la urmă, de ce ar fi mai ruşinos pentru o femeie, decât pentru un bărbat, să recurgă la astfel de… servicii, ce există de când lumea? Doar din cauza interdicţiei culturale tacite, care îi refuză femeii facultatea de avea dorinţe? E dreptul meu să nu fiu de acord cu principiul, cum e dreptul fiecăruia de a face alegerea pe care o crede de cuviinţă.
Știu că este singură, că munceşte enorm şi că are şi ea nevoie, măcar din când în când, de un suflet alături. Dar, aici, mă împotmolesc din nou în raţionamentul meu. O privesc cu curiozitate şi continui să nu înţeleg. E frumoasă, e deşteaptă, cum să trebuiască să plătească pentru aşa ceva?! I-o spun direct:
– Nu se poate să recurgi la servicii plătite! Sunt atâţia bărbaţi care ţi-ar cădea la picioare, dacă le-ai da posibilitatea…
Se întoarce spre mine cu ochi la început întrebători, apoi ironici. Aproape că îi văd gândurile perindându-i-se pe faţă, chiar dacă nu le pot pătrunde. Într-o retragere inconştientă din faţa furtunii ce riscă să se declanşeze, îmi refugiez privirea spre tabloul în faţa căruia poposisem.
– Nu despre servicii plătite vorbeam, îmi spune, pe un ton de reproş. Nu aş cădea niciodată atât de jos, încât să cumpăr, ca de pe o etajeră, un astfel de produs! E vorba despre bărbaţii care îmi cad la picioare…, cum îi numeai tu.
Sunt descumpănită. Tac, dându-mi seama de grava eroare de apreciere pe care o făcusem.
– Nu ştiu de ce, dar bărbaţii pe care îi întâlnesc sau poate cărora le permit să se apropie, nu fac parte din universul meu, continuă ea. Trebuie să existe o explicaţie, dar încă nu am găsit-o. Consecinţa este însă foarte clară: îi întreţin. Ei nu pot ţine pasul cu nivelul meu de trai, iar eu nu am o problemă cu asta. Nu am aşteptat niciodată de la un bărbat să mă întreţină el pe mine. Sunt autonomă. Tot ce îmi doresc este un partener cu care să împărtăşesc clipe frumoase, autentice. Dar nu mă pot împiedica să nu mă simt folosită. M-am săturat de singurătate, dar nici nu pot accepta chiar orice! Pentru că nu mai ştiu ce valorez! M-am săturat să mă întreb tot timpul: de ce mă vrea? Pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce reprezint?
Dilema ei mă revoltă din nou. Este o evidenţă că oricine ar vrea-o pentru ceea ce este! Aş vrea să o cert, să o alin, să o conving de valoarea ei, să o încurajez să îşi urmeze instinctul şi să aibă încredere în ea însăşi. Aş vrea să îi aduc argumente, chiar dacă nu cunosc suficient acei bărbaţi care i-au căzut la picioare, să îi amintesc o dată pentru totdeauna ce fiinţă minunată este. Dar nu reuşesc să ies din mutism. Rămân agăţată de eroarea mea monumentală, de judecata superficială de care am dat dovadă la început. Cât de uşor deformează aparenţele realitatea, aşa relativă cum este ea!
Privesc pictura din faţa noastră şi mă gândesc la efectul Venus. Ar fi trebuit să se vadă pe ea în oglindă, dar, de fapt, prin gândurile mele, mă văzuse pe mine… Singurul răspunsul la dilema ei, la dilema mea a ieşit dintr-un trecut îndepărtat, aşa cum îl citisem cândva pe o oglindă chinezească. Era singurul sfat pe care i-l puteam da ei, pe care mi-l puteam da mie:
– Precum soarele, precum luna, precum apa, precum aurul, fii limpede și strălucitor și oglindește ceea ce se află în inima ta!
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
