Hei, baby, baby-boy, îţi aminteşti cum am pornit noi doi la drum? Eu avem 15 ani când te-am cunoscut şi tu, 18. Eram copii, ţii minte cum ne sărutam pe ascuns? Aveam 17 ani când m-ai sărutat prima oară. Doamne, pluteam, eram îndrăgostită până peste urechi. Ţii minte când m-ai dus la cofetărie? Apoi la Cinema Cultural m-ai dus.
Când ţi-a venit timpul să pleci în armată mă perpeleam ca pe jar. Te iubeam şi n-aş fi vrut să pleci. Ţi-a făcut taică-tu valiză de lemn, mamă-ta ţi-a pregătit mâncare. Nu am fost cu tine la gară, ai plecat prea de dimineaţă. Mi-ai spus de cu seară: „Am să-ţi scriu, frumoaso!” şi plângeam amândoi ca doi proşti. Plecai la Piteşti, departe plecai, iubirea mea. Eu eram încă la liceu. Era la modă Albatros, mai ştii? Ascultam melodia aceea: „Nu ştiu ce s-a întâmplat, s-a mărit armata / Bani nu îmi trimit de’acasă nici mama, nici tata.”
Te-ai ţinut de cuvânt, mi-ai scris muuulte, multe scrisori. Cred că au fost 90, cam aşa. Le-am ars pe toate, ce păcat. Măcar vedeau copiii ce mult m-ai iubit. Ca să nu înţeleagă tata, îmi scriai în alfabetul morse. Eu descifram pe ascuns te iubesc-ul şi te sărut-ul tău şi câte şi mai câte secrete.
În iarna aceea nu mai putem de dorul tău, venea Crăciunul. Credeam că n-ai să vii, aşa mi-ai scris. M-a trimis tata la fântână pe înserat. Era totul alb, imaculat, ca sufletele noastre de copii. Am auzit prin zăpadă paşi: scârţ, scârţ, scârţ… şi te-am văzut pe tine venind printre fulgi. Erai îmbrăcat în militar, cu bocanci negri strânşi bine cu şireturi. „Mi-au dat permisie, vezi!?” mi-ai spus luându-mă în braţe. Ce bucurie!
Mai ţii mine ziua nunţii noastre? Vai de mine, câtă treabă! Eu aveam 18 ani şi o zi, tu, 21. Toţi erau băgaţi în priză, am avut invitate 150 de familii. Şi tortul nostru de 30 de kile… toţi mi-au cântat „La mulţi ani!”
Anii au trecut, puiule, şi nori negri pe cerul nostru au venit. Am fost sănătoşi tun, amândoi, îţi dai seama, ce noroc? Nori negri de „nu te mai vreau” au apărut pe cerul nostru. Te-ai făcut şi tu mare ca toţi bărbaţii şi te tot îndrăgosteai, şi tot plecai, şi tot veneai. Nici eu nu mai ştiam ce să cred. M-am măritat cu tine de trei ori, de trei ori am zis: „Yes, I do!” în faţa ofiţerului de stare civilă, mereu acelaşi. A treia oară, Andrei avea 5 ani, mă trăgea de fustă: „Mamă, ce faci aici cu tata? Vreau plăcinte!”
Da, puiul meu, te-am iertat, da’ n-am uitat. Am o ţinere de minte că tocmai mi-e ciudă şi mie. Nu a mai rămas nimic din flăcăul ăla ce a venit în permisie la Crăciun. Nu-ţi reproşez nimic, ştii bine. Recunosc, mă doare puţin: de’atâtea ori m-ai înşelat, copil prin sat şi pensie alimentară, nopţi şi zile dus cu băieţii la „o bere”. Uite, ne-au prins 22 de ani împreună. Aşa a fost să fie. Fiecare zi mi-a fost lecţie deschisă. A fost greu de trăit lângă tine, asta îţi pot spune sigur. Nu mă plâng, doar spun: Şi cu anii mei trecuţi de-a’n p_lea ce să fac, mamă? Vezi, mama e de vină.
Aşa că, baby, nu ştiu ce ne-ar mai putea zdruncina temeliile. Recunosc, mă gândesc uneori când va mai apărea vreo divă’n viaţa ta. Ultima a murit la 31 de ani. Leucemie, asta e, oricui i se poate întâmpla, ruletă rusească, baby. Oare cât ai suferit şi tu când le-ai pierdut? Te înţeleg şi pe tine, e greu.
Cică înţelepciunea vine odată cu vârsta. Da, aşa este, iubi. Hai, să nu ne mai sclifosim! Ce o fi, o fi, dar ştii răspunsul meu la următoarea cerere în căsătorie, da?
Pe Luminiţa o găsiţi întreagă aici.
Citiţi şi
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
