M-am lovit de-o realitate mult prea adâncită în lacrimi, de o lume ștearsă de bunătate, de un sol mult prea îngreunat de ură.
M-am lovit de o stâncă abruptă, mi-am zgâriat tot corpul, încercând să urc spre un loc al bucuriei. Dar m-am prăbușit.
M-am lovit de umbra ta atunci când am încercat să-ți zâmbesc, să mă bucur de prezența ta. Am rămas doar cu un pansament însângerat.
M-am lovit atunci când am crezut că povestea poate deveni realitate și că binele triumfă în orice circumstanțe. Ei bine, circumstanțele au devenit cuțite ascuțite ce au pătruns adânc în mine.
M-am lovit și am căzut când am sărit de bucurie văzând că o mână întinsă mă poate ridica. M-a împins și am căzut într-un loc plin cu cioburile amintirilor.
M-am lovit când am crezut că pot fi cea mai înfiorătoare luptătoare cu răul. Că am să înving și falnic am să te salvez. Înfiorătoare a fost ziua când am realizat opusul.
M-am lovit când am crezut că ai putea fi altfel decât toți cei care au devenit doar umbre ale subconștientului. Tu ai fost cel care mi-a vărsat negrul pe pânza vieții mele.
M-am lovit de toți de care aveam nevoie când mă simțeam mai vulnerabilă. Mă înțelegeau, dar erau incapabili să-mi aline lacrimile.
M-am lovit de un prezent prea distorsionat de ceea ce mi-am închipuit. Și prezentul ăsta continuă să se înrăutățească.
M-am lovit de o plăsmuire ce ar fi putut deveni realitate, dar tu ai fugit departe, pe un pod care s-a rupt în urma ta. N-am căzut în apă, ci doar am rămas inertă în așteptarea unui potențial salvator.
M-am lovit când mi-am revenit din simțiri și am realizat că orice aș face, mintea tot înspre tine fuge… mă lovesc de toate sinapsele amintirilor, sar peste ele, și tot înspre cea cu tine aterizez.
M-am lovit când mi-am privit chipul în oglindă… m-am lovit de o „eu” lipsită de orice vlagă.
Și mai ales m-am lovit de pietrele ce șed pe drumul spre maturitate. M-am împiedicat, iar mâinile n-au putut amortiza căderea. Am picat direct peste suflet și pe toată serotonina ce o aveam pitită într-un colț al său.
Mi-am împrăștiat gândurile pe o pajiște fără margini… mi-am rupt raze din soarele meu ca să te ghidez pe tine… m-am pierdut în coroana soarelui tău și am orbit de tristețe.
M-am lovit de mine și de trupul dezgolit de viață.
M-am lovit și am să mă mai lovesc până ce am să te uit. Și atunci ai să te lovești tu de toate cele ce le-am suferit eu. Ai să te rostogolești până ai să-ți terfelești toată mândria cu care mi-ai aruncat praf în privire.
Și atunci poate voi fi mai împăcată.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
