Te caut în fiecare om care pășește timid pe poarta vieții mele. Vrea să intre, să mai facă încă un pas, să vadă ce este dincolo de aceasta. Dar nu poate. O rafală de vânt vine și izbește cu putere poarta în fața lui. O închide. Mâine este o nouă zi, povestea se repetă. Și poimâine… și tot timpul.
Acest vânt, această briză, ești tu. Briza mea de vară. Așa te-au numit toți, dar eu am respins vehement gândul că ai putea să ajungi în sufletul meu doar pentru a-l părăsi puțin timp mai târziu.
Nu aș putea spune că te-am întâlnit din întâmplare. Nu întâmplarea ne-a adus împreună. Ea nu există. Îngerii destinului au croit tot acest drum până la tine, mi-au dat privilegiul, ca după momentul în care te-am văzut pentru prima dată să îmi fie foarte uşor să aflu cine ești. Mi te-au oferit ca pe un premiu. Un premiu pentru care a trebuit să lupt cu mine, cu sufletul și mintea mea, cu tine și cu rațiunea ta.
Când ți-am scris pentru prima dată, nu mi-am calculat șansele ca tu să îmi răspunzi. Nu mă așteptam la asta. Voiam doar să știi că exist, că apreciez ceea ce faci, că ți-aș fi putut deveni cel mai mare susținător de m-ai fi lăsat. Dacă știam ce urmează să se întâmple, poate m-aş fi poziționat diferit. Sau poate acționăm la fel. Din clipa în care mi-ai scris înapoi, am simţit cum între noi se aşterne un dor ancestral, un dor prezent de secole între sufletele noastre abia regăsite. Un dor pe care îl simt și acum, după ce ai plecat. Îmi este atât de dor, încât mă doare fizic. Aș smulge partea din tine care a rămas la mine şi ţi-aș înapoia-o, dacă aș avea certitudinea stingerii sentimentelor mele.
A urmat o perioadă. O şcoală, efectiv, în care am lucrat până la cea mai mică virgulă cu mine, m-am programat mental şi mi-am propus să te întâlnesc. Și mi-am repetat asta zilnic, de câte ori aveam ocazia. Ardeam de nerăbdare să mai schimbăm două cuvinte, să îmi mai spui despre tine, despre temerile tale, despre ce nu te lasă să dormi noaptea, despre ce îți dorești de la viitor… și despre mine.
După o lună de dulce agonie, când începeam să pierd speranța de a te întâlni în persoană, ți-ai exprimat dorința de a ne întâlni. Iar de aici și până acum totul a decurs amețitor de repede și ne-am consumat prea devreme. M-ai văzut, ți-ai lăsat jobenul la picioarele mele, am călătorit împreună și pe neașteptate te-ai întors, l-ai ridicat si ți-ai văzut mai departe de drum singur. Pentru ultima oară a trecut briza prin sufletul meu. A închis porțile definitiv. Lăsându-mă cu multe întrebări. Lăsându-mă să mă descurc singură cu acel dor primordial, primitiv. Și mă întreb dacă și tu îl simți, dacă și tu te oprești și te gândești la mine.
Pentru mine rămâi un vis devenit realitate. Mi te-am dorit atât de mult și te-am găsit. Mi-ai deschis o nouă viziune asupra universului meu, dar și asupra lumii din jur. M-ai făcut să privesc lumea în culori catifelate și să trăiesc într-un basm. Un basm creat de mintea mea și transpus în realitate. M-ai avertizat să nu mă îndrăgostesc de tine. De fapt, ţie îți era teamă să te îndrăgostești de mine. De “o dominatoare”, așa cum m-ai numit.
Îi sunt recunoscatoare cerului pentru tot parcursul tău în viața mea. Iar ție… Ţie trebuie să îți dau drumul pentru a te revedea de fiecare dată când deschid televizorul, actorul meu grăbit…
Guest post by Bianca
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
