De ce ne iubesc oare străinii pe noi, româncele? “Nu știu de ce te iubesc, dar te ador!” Este una din declarațiile pe care mi le face soțul meu. Când își aduce aminte. Italian… Suntem ca șoarecele și pisica. Ne certăm ca chiorii. Papucii zboară prin casă, iar ușile nu știu cum mai rezistă. Cum de încă mai facem casă împreună? Pentru că astea-s sarea și piperul nostru. Pentru că atunci când eu înjur, el tace… și mă lasă. Iar când înjură el, mă fac că nu-l aud… și râd. Pentru că finalul îl știm amândoi. Ștergem tot și facem haz de celălalt. Uul mai mult ca altul. Pentru că atunci când mergem la culcare ne iubim ca-n prima zi. Pentru că eu sunt a lui și el este al meu. Ne-am facut cadou doi îngeri. El mie și eu lui. Sunt TOT-ul nostru. Sunt a doua inimă în corp. De niște ani buni ne “suportăm”. La început am fost pesimiști cu tot ce numeam relație, eram convinși că n-o să meargă mult timp. Și totuși… încă mai suntem.
Acum să vă răspund la întrebarea din titlu.
De-a lungul timpului meu aici, mi-a fost date să aud mii de vorbe. Voi, româncele, sunteți minunate! Știți să iubiți! Aveți farmec! Sunteți feminine din cap până-n picioare. Sunteți femeia-mamă, femeia-gospodină, femeia-soție. Aveți umor și, nu în ultimul rând, aveți viață! Dar și “M-a lăsat pentru o panaramă de româncă!” Pot să spun că nu mă interesează? De ce? Simplu! Pentru că adevărul-adevărat nu e ăsta.
Doamnelor, vă mințiți singure. Vă este greu să recunoașteți că aveți orice alte priorități în viață, mai puțin cele care ar trebui. Aglomerați sălile de fitness până la refuz, lăsând copiii care pe unde apucați, faceți împrumut pe ani de zile ca să vă transformați – în orice altceva, dar nu în femei. Aveți esteticiene “private”, dar niciuna nu vă spune că nu pot face minuni. Vacanțele voastre sunt sfinte, ce dacă maică-ta/sa e bolnavă sau taică-tu/su mai are puțin de trăit? Curățenia vi-o face, culmea, o româncă sau soacra. De călcat, la fel. De odrasle și școala lor n-aveți timp. Le băgați meditator. Scuza? Nu că sunteți toante, ci că n-aveți timp.
Începeți amorul la 15 ani și la 20 sunteți deja bătrâne. Iubire? Ce e aia! Sau e, dar din interes. Când vine vorba de responsabilitate, v-apucă depresia. Zaceți cu anii. Nește victime, ce mai! Soțu’ când ajunge acas’ să mănânce picioarele de la scaun. Cu nește mozzarella pe deasupra. Și dacă totuși aveți timp de gătit (la cât sunteți de ocupate) băgați repede o porție de spaghetti. În alb. C-ați uitat să cumpărați roșii. Dacă săptămâna are 7 zile, 6 le vreți la restaurant. De ieșit din casă, poa’ să iasă în chiloți și desculț. Voi să fiți zâne (vorba vine). Goliți conturile pe Gucci, Versace, Vuitton și tot rău arătați. Nici pe tocuri nu știți să mergeți. Educate, pe ici, pe colo. Aveți tot timpul dreptate doar voi. Stați logodite 20 de ani și căsătorite, doi. Vă trageți un copil, iar în secunda doi, divorțul. Divorț=jupuială. De tot și toate. Ai fi în stare să-i iei și șireturile de la bascheți. O să-mi spuneți că italiencele se respectă. Credeți-mă, n-are nicio legătură respectul de sine ca femeie cu ceea ce fac ele.
Ați văzut, deci? Cine-i de vină?! Panarama de româncă, clar! Bat-o vina, s-o bată! E de vină fiindcă pentru ea familia e sfântă. Pentru ea, copiii sunt prioritatea vieții. Pentru că face “sală” prin casă. Se cațără pe geamuri cu bigudiurile-n cap. Face haltere cu oalele și aspiratorul. Asta în timp ce-și aplica niște castraveți pe față, să-și mai curețe tenu’ și rezolvă o adunare la matematică (făcută în gand, nu cu calculatorul), în timp ce mai calcă și-o lenjerie. Se îmbracă de la chinezi, pentru că preferă să nu-i ia copilului de la gură. Și nici să-l lase să se ducă la școală, ca un copil de bogdaproste. Și cu toate astea, când iese pe stradă, sclipește. Întorc capul toți. Bărbații o admiră deschis, iar pe voi, mediteraneenelor, vă ia salvarea. Leșinate de invidie.
Pentru că ea ține conturile pentru zile negre. Pentru că vacanțele și le face să-și vadă părinții și casa părintească. Pentru că vrea să-și îmbrățișeze mama. Să primească sărutul părintesc pe frunte, de la tată. Să-i simtă aproape pe cei dragi.Nu multe știu ce-nseamnă depresie. N-au timp să se gândească la asta. N-au timp s-ajungă aici, iar dacă se întâmplă, se dreg singure. Pun căștile la urechi și-și pun o romanță. După caz, o sârbă. Își rup timpanele, își rup picioarele, dar creierul nu-l ating. La suferință, fac clacă. Dacă “doare” ceva, au venit toate. Care cu sucul, care cu cafeaua. Țigările le oferă casa. Dacă se ambiționează, pun și d-un cozonac.
Iubirea pentru ele e încă aia ca-n basme. Cu fluturi și molii la stomac. S-aruncă precum berbecele. Cu tot cu bocanci. S-aruncă și gata! Nu contează “the end”-ul. Își revin repede, în caz că dă cu tragic. Nu contează dacă e sărac lipit sau cu duhu’, iar dacă iau unul din interes, se dau de gol în secunda doi.
Responsabile sunt. Și pentru alții, și pentru cine nu trebuie. Le curge-n vene treaba asta. Femeia româncă e drăcoaică prin născare. În sensul bun. Nu renunță ușor și nu se dă bătută până nu e convinsă de tot ce înseamnă adevăr sau minciună. Ține cu dinții de ce-i aparține. Zici că-s toate născute în zodia Leului. Ce să mai zic? Cam astea sunt și astea suntem. Și totuși ne tragem din neam de daci. Romani, la fel. Cândva am vorbit aceeași limbă, am avut același port. Doar urechile erau diferite.
Noi pentru voi am fost, și cu siguranță vom rămâne, doar niște panarame. Ne-ați etichetat și așa o să ne meargă numele mult timp de acum încolo. Nu știu de ce credeți că noi am fi așa mai mult decât voi. Pentru noi sunteți doar niște muieri care se victimizează, fără să fie cazul. Culmea este că potențial de mai mult aveți. Nu știu de ce nu-l folosiți. Am zis să fim chit. Nu?! Păi, ori suntem toate egale în “drepturi”, ori nu mai suntem.
Prin ce-am scris nu pun la zid pe nimeni. Să ne înțelegem. Și nici lipsă de respect față de ele, nu se poate numi (nu față de toate). Cum de altfel nici lipsă de solidaritate feminină nu se poate chema. N-am făcut altceva decât să povestesc anumite cazuri la care am asistat, indirect. Este o simpla constatare după niște ani. Cazuri adunate cu timpul. Cazuri în care, spre surprinderea mea, mai avea și bărbatul dreptate. Am prietene de suflet italience. Și ce v-am spus vouă le-am spus și lor. Culmea e că m-au aprobat.
În ceea ce le privește pe ale noastre, nu vreau să le transform în sfinte și să le fac statuie, dar nici să le numesc doar “femei de cratiță”. Încercam doar să spun că, în ciuda faptului că ne tragem toate din Eva, unele sunt mai “ieftine”, altele sunt mai “scumpe”. Unele trăiesc în exclusivitate pentru ele, altele – cu și pentru alții. Chestie de egoism… presupun, dar asta e părerea mea. De-o veți împărtăși, mă voi bucura. De nu, ar fi la fel.
Doamne ajută și s-auzim de bine, fiecare de pe unde a purta-o viața, dar și vrerea ei! 🙂
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
