E puţin trecut de ora 23 şi ajung în staţie. O femeie înaltă, doamna Maria, mă aşteaptă cuminte într-o parte. Ştiu că are o durere adâncă din felul în care calcă şi se mişcă, parcă o dor toate, parcă o apasă şi genunchii nu mai vor să ducă povara, dar drumul merge tot înainte şi acolo trebuie să meargă şi ea. Îi mulţumesc fiindcă mă aşteaptă mereu şi ne îndreptăm spre casă. Îmi mărturiseşte că are probleme cu genunchii , că trebuie să facă o infiltrație, dar nu mai ajunge să le facă pe toate.
– Când eşti singur, nu se mai leagă nimic. În doi, se leagă altcumva, reuşeşti să faci într-o lună ceva, în a doua lună altceva. Dar singur?
Oftez, îmi imaginez cât îi e de greu, singurătatea e în sine o boală grea şi-o întreb ceva legat de lucru, ca să nu deschid răni dureroase.
– Spune-mi Maria, te rog, îmi place atât de mult, nu-mi spune nici dumneavoastră, spune-mi tu.
Îi promit că aşa o să-i spun, deşi ştiu că-mi va fi greu şi îi spun că şi eu sunt Maria, dar foarte rar mă strigă cineva pe acest nume.
– Ca soţul meu nu-mi spunea nimeni pe nume. Maria, Maria. Şi acum aştept să-mi spună aşa dulce: Maria! Dar nu mai e. M-a lăsat singură şi nu mă mai strigă deloc.
– S-a dus de multă vreme? întreb cu voce stinsă, de teamă să n-o doară şi mai tare, dar simt că ar vrea să mai spună cuiva, fie şi unui străin, durerea de neconceput a pierderii jumătăţii.
– La sfârşitul lunii mai face un an, spune printre lacrimi şi simt c-o să plâng.
– Nici nu pot să redau în cuvinte cât de tare m-a durut, parcă nici nu-mi vine să cred că eu l-am ţinut în braţe când şi-a dat ultima suflare. Nu cred că cineva poate să spună cât doare când auzi sunetul acela specific înainte de-a muri, nu te pregăteşte nimeni pentru aşa durere.
Plânge încetişor şi ochelarii i se aburesc şi nu ştiu nici măcar dacă mai vede pe unde merge. Ajungem în faţa blocului şi-mi spune că-l caută prin casă, că se trezeşte de multe ori căutând câte ceva prin camere şi brusc îşi dă seama că-l caută pe el, nu ceva, nu pe cineva, doar pe el.
Nu vreau să plâng, dar plâng pentru că durerea ei e prea mare şi-au fost rude şi prieteni pe care i-am pierdut şi i-am căutat în acest fel, dar nu i-am mai găsit.
– Şi ne-am certat, ne-am împăcat, am crescut un copil, dar şi el e departe. Am făcut un tablou cu fotografia lui şi când e aşa de greu, îl întreb de ce-a plecat, de ce nu mă mai strigă pe nume, de ce nu mai e lângă mine.
– L-aţi şi certat, doamna Maria? Fiindcă a plecat atât de devreme?
– L-am certat, dar nu-mi răspunde, n-are cuvintele la el, zâmbeşte ea printre lacrimi. Şi eu îmi aduc aminte de toate clipele bune, îmi aduc aminte şi de cele rele şi mereu mă întreb dacă nu cumva aş fi putut să fac altcumva, să-i spun altceva, să nu ne certăm atunci când era în viaţă. Lucram când eram tineri cu nemiluita, 12 ore, 16 ore pe zi şi eram departe de copil, departe de el, pentru bani, pentru o viaţă mai bună şi acum îmi dau seama că, plecând, nu iei nimic cu tine, că nu rămâi cu nimic, că tot ce contează e să iubeşti şi să fii lângă cei dragi cât poţi de mult. Dar de ce, de ce ne certăm, de ce nu putem fi mai buni? Plecăm dincolo dintr-o dată şi rămânem certaţi, rămânem neîmpăcaţi. Dar de ce, de ce? Mi-e atât de dor de el că doare.
– Pentru că suntem oameni şi oamenii greşesc, pun orgoliul în faţa iubirii, uită că există o singură clipă, cea de acum.
– Uităm, uităm, îşi şterge doamna Maria lacrimile şi-şi cere scuze că m-a făcut să plâng, dar e un plâns bun, purificator. Mâine…
Guest post by Adriana Paţirea
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
