Mi-amintesc o scenă care a avut loc prin clasa a 5-a, în care m-am uitat fix la una dintre colegele mele de clasă – ce ciudat, chipul ei nu mi-l mai amintesc – și mi-am dorit din adâncul inimii să nu am niciodată o viață plictisitoare, și să am tot ce îmi doresc.
Probabil Dumnezeu terminase în acel moment toate treburile ironice de pe pământ și, cu coada urechii, mi-a auzit rugămintea. Au trecut mulți ani de atunci, iar viața mea a fost oricum, dar nu plictisitoare. Am ținut minte dorința aia de copil, doar pentru că de nenumărate ori apoi, am încercat să o retractez. Au fost multe momente de zbucium în care aș fi făcut orice ca să am și eu parte de monotonia unui job sigur și plictisitor, de plictiseala aceea dintr-o relație, de “normalitate”. Să nu mai trăiesc mereu ca într-un film, pentru că, uneori, mă gândesc amuzată că anumite întâmplări din viața mea, filmate, ar face praf toate festivalurile de gen.
Acum m-am făcut mare și, în sfârșit, duc o viață oarecum normală. Bineînțeles, nemaiavând parte de așa ceva, experimentez lucruri care pentru alții sunt demult obișnuite. Mă acomodez greu, mi-e dificil să înțeleg că se poate trăi și fără adrenalină, că strânsul din dinți, uneori, la serviciu e ceva natural, atâta vreme cât încă nu am descoperit ce mi-ar plăcea să fac pe termen lung, să înțeleg pe de-a întregul termenul “compromis”, fără să mai fac o dramă din orice lucru, nu e exact așa cum mi-ar conveni mie.
Și mă distrez și mă bucur. De toate prostiile din lume. De exemplu: de un balon roz, umflat, transportat în ghiozdanul pe care mi l-a dăruit iubitul meu acum câteva nopți, pe la două noaptea. De o oglindă de poșetă pe care mi-a adus-o o fată frumoasă, cadou din Turcia. De faptul că azi, în stația de autobuz, o fată cu piciorul în gips, sprijinindu-se cu o mână într-o cârjă, cu o umbrelă în cealaltă, s-a ținut după mine, care tot țopăiam de colo-colo prin ploaie, vorbind la telefon, ca să mă invite sub umbrela ei. De faptul că mi-am petrecut 20 de minute, așezată turcește pe gresia din hol, reparând două perechi de Converși. Pentru că eu iubesc Converșii și ăștia stăteau triști, în dulap. Acum sunt veseli, pe hol – abia așteaptă să plimbe picioare.
Mă trezesc. Și mă întreb dacă toată lumea a avut parte de trecerea asta din semi-adormire în realitate, cum am eu acum. Mi-am petrecut o bună parte din viață judecându-mi părinții și acuzându-i că nu mi-au oferit destule: atenție, dragoste, bani, etc. Eram convinsă că nu le datorez nimic, că nu merită nimic, pentru că nu au fost așa cum aș fi vrut eu să fie. Numai că acum câteva zile mă tot gândeam ce minunat ar fi dacă aș avea un bebe în burtă. Dacă aș simți toate lucrurile minunate sau noi pe care le simt femeile însărcinate. Am scuturat capul ca de un gând urât, și m-am gândit că nu o să fac așa ceva prea curând, oricât de curioasă aș fi, pentru că NU. Mă tem. Mă simt nepregătită, iresponsabilă, tânără, dornică de libertate și experiențe noi.
Și în această lumină am realizat de cât curaj, forță, determinare și de câtă putere de sacrificiu au avut nevoie părinții mei pentru a face și crește nu unul, ci TREI copii. Da, poate că nu sunt niște părinți perfecți, dar sunt părinți buni și vai!, acum realizez cât de greu trebuie să le fi fost când, după cât se străduiau să îmi ofere ce și cât se pricepeau, eu eram veșnic nemulțumită, acuzatoare, rea. Mi se părea ceva natural să ai trei copii. Fix până în clipa în care am realizat că eu nu mă simt capabilă să am unul singur. Și pentru ca revelația să mă lovească până la capăt, am realizat că mă tem să adopt chiar și o pisică. Acum, trei copii mi se par o performanță. Și mă întreb: Eu ce le-am oferit părinților mei, în schimb?
Am citit azi un text scris de Ioana, care nu îmi era adresat. Dar pe care l-am simțit ca o plamă peste ochi. O palmă pe care o meritam. Pentru că am tot ceea ce îmi doresc și, cu toate astea, îmi permit luxul de a fi nemulțumită. De a face mofturi. De a mă simți o prințesă neînțeleasă. De a mai aștepta (încă) miracolul care să îmi ofere o viață perfectă. Am tot ce e omenește posibil să aibă un om pentru a fi fericit și, totuși, eu încă fac nazuri. Știu că fiind veșnic nemulțumit, evoluezi. Dar mă întreb dacă nu cumva această veșnică goană după “mai mult” și “mai bine” nu ne face să ratăm fericirile de sub nasul nostru.
Cred că ne-am îmbolnăvit toți de boala “următoarea”. Pentru că în ziua de azi posibilitățile sunt aproape infinite, nu mai apucăm să apreciem ce avem, pentru că mereu se așază peste noi umbra următoarei cuceriri. Voi fi mai mulțumită de următorul job, următorul bărbat mă va iubi mai mult, următoarea vacanță va fi mai frumoasă. Fără să realizăm că ce avem, în prezent, sunt chiar “următoarele” de mai acum vreun an. Nu știu alții ce simt, dar eu am decis să cobor din învârtitoare. Într-o lume în care aruncatul e la modă, am decis să cârpesc, să reinventez, să peticesc și să înfrumusețez. Să iubesc iubitul pe care îl am acum, să muncesc la serviciul pentru care am contract acum, să fiu mulțumită de kilogramele de acum.
Pentru că sunt alegerile mele. Și cred că e bine să ne asumăm că nu Universul ne-a adus în situație în care suntem, ci noi înșine, deci, poate, n-ar strica niște eficiență și organizare în acest veșnic “îmi doresc”.
Pe Cristina o găsiți și aici.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
