Un proverb spune aşa – “Înăuntrul nostru există o luptă între doi lupi. Unul este rău, celălalt bun. Învinge cel pe care îl hrăneşti mai mult.”
În scurta şi neînsemnata mea viaţă de până acum mi s-a întâmplat să o fac de oaie în stil mare de câteva ori. De prea multe ori. Într-un final nu am avut altceva de făcut decât să-mi iau greşelile, să le privesc în faţă, să încerc să le înţeleg, să le accept şi să învăţ din ele. Să mă accept. Mare parte din greşelile mele din urmă s-au născut din frică. Frica de singurătate, de ziua de mâine, frica de oameni. Frica de viaţă şi frica de moarte. Frica este, poate, principalul fel de mâncare al lupului întunecat. Frica poate ucide tot ce e bun în noi – bucuria vieţii, pacea interioară, iubirea, speranţa. Umanitatea.
Este uşor să îţi hrăneşti lupul cel rău. Ocaziile apar la tot pasul. Şi când nu apar, le poţi crea, din obişnuinţă. Tot ce ţi se întâmplă poate fi convertit într-o potenţială masă pentru monstrul din tine – de la lucrurile mici, până la valurile uriaşe ale vieţii, valuri care te copleşesc şi te îngenunchează. Mai există însă şi un alt fel de hrană pentru cel ce muşcă dinăuntru – umbrele imaginare ce se nasc din frica faţă de lucrurile care nu pot fi controlate. Este cea mai urâtă şi lipsită de sens frică, pentru că este, în fapt, frica faţă de tine şi de ce ar putea fi, nu de ceea ce este, frica aceea care îţi slăbeşte puterile de care ai nevoie pentru luptele reale. În viaţa asta ducem două războaie – unul cu lumea din jurul nostru şi altul cu lumea din noi. Scopul ultim al războiului ar trebui să fie pacea. Nu poţi înfrunta lumea dacă pierzi lupta interioară în fiecare zi, dacă eşti dominat de lupul cel mare şi rău.
Drumul spre linişte ne cere să ne cernem temerile, să le aruncăm pe cele închipuite şi să le acceptăm pe cele reale, să le îmbrăţişăm ca fiind parte din noi. Doar prin acceptare se poate obţine o oarecare linişte interioară. Iar odată găsită acea linişte, trebuie să ne agăţăm de ea şi să o ţinem în noi cât de mult putem. Şi când se îndepărtează, să o aducem înapoi, chiar de va trebui să îngenunchem pentru asta.
Nu trebuie să ne temem de lupul cel rău, căci face parte din noi, nici să-l subestimăm, pentru că poate fi puternic. Trebuie doar să-l lăsăm să flămânzească, zi de zi, până când, într-o zi, urletul lui va deveni o şoaptă, iar neliniştea noastră, linişte.
În încheiere, vă las în compania a două citate din Exorcizat. Sper să vă placă.
“Când s-a întâmplat, când am uitat cine sunt, când m-am transformat în cel ce sunt acum? Nu ştiu, nu s-a întâmplat dintr-odată, dacă mi-aş fi dat seama când a început transformarea poate aş fi reuşit cumva să o opresc, să rămân omul bun care eram.
Frica m-a schimbat, frica de ratare, frica de a fi singur, frica de ceilalţi, ideea că oamenii răi sunt mai feriţi de necazuri, un gând ce m-a ros ca un cancer, mi-a schimbat felul de a fi, mi-a stârnit mândria.”
“Şi, pe când demonul fricii îşi ridică din ce în ce mai mult chipul hâd spre mine, rostindu-mi gândurile, împroşcându-mi-le cu venin şi atrăgându-mă din nou spre mlaştina îndoielilor, cu o clipă înainte să mă afund, m-am ridicat dintr-odată şi l-am privit în faţă, fără teamă.”
Cartea Exorcizat poate fi găsită aici.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Trei lucruri pe care se întemeiază o relație de cuplu sănătoasă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
