– continuare de aici –
Îl vede de departe, plimbându-se agitat în apropierea băncii pe care stătuseră cu trei zile înainte. Și-ar fi dorit să nu fie îmbrăcat în uniforma lui de soldat și un gând scurt o oprește în loc: „încă nu e prea târziu, nu te-a văzut, pleacă!” și-i simte apoi privirea fixând-o. O privește atât de intens, încât se simte țintuită și se oprește. Ezită și el o secundă și-apoi se-apropie de ea cu pași repezi. Îi ia bărbia în palme, o privește adânc în ochi și-o sărută pe frunte.
– Îți mulțumesc c-ai venit, îi spune el răgușit. La mulți ani, Aiana, fată din vis! și-i întinde un cilindru de hârtie.
– Poate am să-ți povestesc într-o zi, de ce am hotărât să vin, zâmbește ea în timp ce desface cadoul. O, doamne… Era ea acolo, cu tot sufletul în palme. Era ea așa cum nu-și imaginase că cineva ar fi putut s-o vadă, s-o cunoască. Nu era un desen cu o fată frumoasă. Era o poveste despre o fată care se deschide spre viață.
– Am venit pentru că…
– Șșș, îi pune el mâna toată, senzual, peste gură. Ai spus „într-o zi”, ca o promisiune că ne vom mai vedea.
– Desenul ăsta e aproape ireal. Cum ai putut să vezi, cum ai putut să-ți amintești atât de multe detalii?
– Am vrut să văd. Am vrut să-mi amintesc. Și-apoi: Ce-ai vrea să facem azi, de ziua ta?
– Rămânem aici, în parc, îi spune Aiana puțin prea repede.
– Ți-e rușine cu mine? Nu vrei să fii văzută cu un soldat? zâmbește el.
– Nu rușine. Dar dacă ne vede vreo cunoștință de-a părinților mei, nu cred că voi mai putea vreodată să vin să te-ntâlnesc. Voi fi pedepsită pe viață. Știi și tu, nu-i așa, cam ce părere au oamenii, în general, despre fetele care se plimbă cu soldați pe stradă? În orașele mici, e indicat uneori să te-ascunzi în parc.
– Ca să capăt învoire normală, a trebuit să ies așa, în uniforma. Data viitoare, când am să sar gardul, am să vin în blugi.
– Să nu ajungi la carceră, îi place ei discuția degajată, fără prea multă încărcătură. Și eu va trebui să sar pe fereastră, că ai mei nu-mi dau nici măcar învoirea aia, legală, de-o zi pe săptămână.
– Am să-ți spun ceva patetic, parcă îi ghicește el gândurile. Pentru mine, carceră au fost astea trei zile, în care n-am știut dacă am să te mai văd vreodată. Știu că nu ai acum încredere în cuvintele mele, că te zgribulești când îți fac complimente, că nu ai încredere în sinceritatea mea. Sau poate doar crezi că așa suntem noi, cu orice fată, soldați înfierbântați.
– Da. M-am gândit la asta, până am văzut desenul pe care mi l-ai făcut. Nu cred să fi primit vreodată, în toată viața mea, un cadou așa de minunat. Îți mulțumesc, Mușat!
Poate pauzele dintre cuvinte, poate felul în care ea îi rostise numele, poate doar ochii ei imenși, tahitieni, îl făcură pe el să se-aplece, să-i ridice bărbia și încet, abia atins, să o sărute pe buze, încercuit, duios, divin. Mai fusese, bineînțeles, sărutată până atunci, dar Aiana avu senzația de primul sărut al lumii, ca o trezire la viață. El o îndepărtă apoi ușor, privind-o lung în ochi și ea știu atunci că nu e doar un simplu bărbat, că el e bărbatul. Chiar dacă e doar pentru o zi. O zi cât o viață. Nu atât sărutul, care-i pulsa vertiginos în sânge, cât privirea lui care-i trecu prin ochi, învelindu-i apoi sufletul, cu totul, o făcu să-și îngroape fața pe pieptul lui, în postavul aspru, kaki. Și doamne, mâinile lui, care-o cuprinseră încrucișat pe spate, alinându-i părul lung, învolburat de senzații. A fost de-ajuns un sărut în podul palmei, un desen, o lacrimă, un zâmbet și-o privire cât un univers, ca să-și dea seama că s-a îndrăgostit. Și, cu un fel de răsuflare lungă, își dădu voie să iubească.
Le-a fost atât de greu să se despartă câteva ore mai târziu. Se mai întorceau odată, doar să se atingă cu vârfuri de degete tremurânde, doar să se mai privească odată. „Poate ăsta a fost secretul a tot ceea ce s-a întâmplat între noi atât de fulgerător, își va spune ea peste ani, că nu aveam voie să ne iubim. Eu, fetița cuminte, de zece, și el, soldatul fără trese, în uniformă kaki…”
Peste alte câteva zile, când Mușat îi va spune: „Vino! Am rezervat o cameră la hotel!”, Aiana îl va strânge de mână: „Hai!”, fără să gândească vreo clipă că așa ceva nu se face, că e prea devreme, sau ce va gândi el despre ea, sau ea despre ea, mai târziu. Trebuia făcut ceva cu tot tremurul din trupul ei, din trupul lui, ceva mai mult decât sărutări nesfârșite pe o bancă, în parc. Când ea a stins lumina, cu obrajii în flăcări, el a reaprins-o:
– Nu vom pierde nimic din ce se întâmplă aici. Nicio secundă, nicio privire, niciun geamăt, niciun murmur.
Și-a continuat să vorbească șoptit în timp ce-o dezbrăca cu atingeri de fluturi arzând. Ar fi vrut să audă ce spune, ca un cântec încărcat de note grele, joase, dar își simțea tâmplele explodând. „Amfora mea… pânza mea magică, albă… te voi picta cu mine… ne vom uni… și ne vom curge prin vene…” Și fiecare celulă a pielii ei se încărca de lumină, irizând sub sărutările lui.
– Trebuie să plec… spuse Aiana șoptit, câteva ore mai târziu, și încercă să se desprindă de pieptul lui.
O senzație de rece, de frig, îi săgetă sânii și se lipi din nou de el, cu disperare, agățându-se cu unghiile în carnea lui.
– Nu pot, își simți ea trupul sfâșiindu-se, de parcă și l-ar fi smuls din el. Eu n-am să mai pot respira fără tine.
– De nu mi-ar fi atât de dor de tine când îmi închid ochii, eu aș putea muri acum, cu tine-n brațe.
Și Aiana știu că nu sunt doar cuvinte.
Cuvinte…
Peste doar două săptămâni, îi va da preotului care le binecuvântase iubirea, o scrisoare, fără să știe dacă va ajunge vreodată la el:
„Mi-e frig, Mușat. E plumb în jurul meu. Mi-e sufletul zdrobit și am ajuns în iad. Și nu pot, nu am dreptul să te iau cu mine. Rămâi, iubirea vieții mele, rămâi cu bine…
Va urma.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu poți vindeca trupul separat de minte. Legătura traumă-boală
Visează, gândește și acționează – deschide-ți o afacere!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
