Atunci…
Se spune că dacă ai iubit cu adevărat odată, iubeşti pentru totdeauna, indiferent câţi ani au trecut, iar amintirile cele mai frumoase sunt păstrate intacte, cu toate detaliile… Primul sărut în seara aceea în care totul ţi se părea feeric şi datorită exploziilor de lumini calde, ca nişte îmbrăţişări în holul teatrului la care el te invitase timid. Ba chiar, emoţionată, şi vrând cumva să disimulezi, i le-ai arătat şi lui, iar el a zâmbit misterios, în colţul gurii, şoptindu-ţi:
– Îţi plac? Ţi le închin. Lumina şi iubirea mea te vor însoţi mereu…
Iar tu ai tresărit măgulită şi le-ai privit lung, gândindu-te ce ingenios e el, nu-ţi oferă banala „lună de pe cer”, ci-ţi închină un fascinant joc de lumini. Iar teatrul acela va păstra etern amintirea celui mai sincer act artistic posibil, primul sărut al unor îndrăgostiţi frumoşi şi naivi…
Acum…
Au trecut ani de-atunci şi uneori te mai întrebi, oare cum arată acum? S-o fi însurat? Are copii? E fericit? Şi nu-l găseşti nicăieri, nici pe reţelele de socializare…
Apoi, când nici cu gândul nu gândeai, când paşii îţi sunt purtaţi de destin către alte întâmplări ale vieţii, într-o atmosferă romantică (mare meşter, destinul ăsta…), cu lumini revărsându-se iscusit din pliuri nebănuite ale sălii care primeşte cu generozitate acel eveniment important din viaţa ta… ei, da, atunci îl vezi. Şi totul seamănă izbitor de mult cu amintirea ta…
Şi inima stă… şi respiraţia stă… şi corpul tău îşi caută puncte de sprijin în afara sa, căci lovitura, venită din interior, e cu efect de explozie. Nu te-a văzut, e la distanţă…. Şi nu-i desluşeşti trăsăturile… şi nu ştii ce să faci. Să te apropii? Să-i vorbeşti? Să-l vezi sau să te laşi văzută? Intensitatea emoţiei tale vibrează în aer.
Şi îţi aduci aminte de cuvintele lui şi imaginile se suprapun crude, incandescente. Şi el.. ei, bine, da, de la distanţă, el te simte. Se întoarce brusc, te vede, te priveşte în ochi. Tremuri… Privirile rămân agăţate peste capetele celorlalţi oameni. Şi atunci, ca prin vis, îl vezi cum începe să se apropie încet. Silueta lui creşte, trăsăturile chipului său prind contur, albastrul adânc al ochilor devine real şi… înainte de a apuca să-ţi revii în simţiri, îi auzi şoapta:
– M-am ţinut de cuvânt… lumina şi iubirea mea, mai ştii?
Ei bine, dar ce să mai ştii tu, atunci? Te uiţi pierdută la jocurile de umbre şi culori, la cât de armonios sunt puşi în scena vieţii tale şi oameni, şi obiecte, şi amintiri şi… atunci te sperii, te scuzi şi te ascunzi în toaletă şi aştepţi să treacă tot, şi evenimentul din care nu mai înţelegi nimic, şi taifunul din suflet, şi încerci din răsputeri să te rupi de tentaculele miraculoase ale chimiei dintre voi pe care o regăseşti, cu spaimă, întreagă, după atâţia ani… Şi-ţi repeţi ca un automat „nu te lăsa păcălită, nu e meritul lui, e sistem de iluminare Ataş, îi ştiu rafinata schemă a aşezării corpurilor de iluminat… da, aşa e, lumina m-a însoţit, dar nu şi iubirea lui. Unde a fost în toţi anii ăştia?”
Şi în timpul ce va urma vei retrăi în minte de mii de ori întreaga scenă şi vei rămâne cu sufletul suspendat până când, poate, întâmplător, vă veţi reîntâlni…
Citiţi şi
Despre idealism și bunele, dar nepracticele lui intenții
Oglinzile și energia din casă: cum influențează lumina și spațiul
Nu poți vindeca trupul separat de minte. Legătura traumă-boală
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
