Mă simt fericită și împlinită. Mă simt ca și cum am pășit pe un tărâm nou, necunoscut mie, dar atât de râvnit. Un tărâm pentru care am muncit în mod continuu și pentru care m-am dedicat fără să am vreo urmă de regret. Îmi imaginam că anii de studenție trebuie să fie cei mai frumoși întocmai din cauza procesului evident de maturizare și a faptului că ajungi să înveți strict ceea ce te pasionează și vezi cum, în sfârșit, ajungi să-ți transformi unul dintre vise în realitate.
Doream încă din liceu să îmi aleg o instituție plină de cultură și tradiție care să formeze și să supună studenții la provocări adevărate. Să poată ști să se descurce în orice împrejurare, să fie puși față în față cu emoțiile lor și să nu se teamă de nimic. De aceea am ales medicina. Am ales să am parte de un proces complex de formare care să mă poată ajuta să am o carieră impecabilă, unde pot împleti dragostea pentru ceea ce fac cu datoria. Îmi imaginam cu câte emoții voi purta primul halat și deja îmi formez primele dialoguri cu pacienții. Așteptam să pot vedea facultatea ca pe o a doua casă. Un loc unde îmi voi înfrumuseța tinerețea și voi deveni o persoană avută în cunoștințe. De aceea am îndrăznit să visez la cariera de medic.
Singura persoană care m-a susținut constant în aceste demersuri a fost mama mea. Singurul meu izvor de putere a fost ea. Singurul umăr pe care am plâns când îmi era teamă și singura mângâiere care mi-a netezit emoțiile negative. Acum, acum sunt studentă la medicină. În octombrie voi păși în instituția pe care o puteam privi până acum doar din afară. Exact asemenea unui străin care admiră o atracție turistică. Mă uitam cu emoție și mă întrebam adesea dacă voi ajunge și eu vreodată să pot frecventa acest loc în calitate de aparținător al său. În calitate de student. Apoi mă uitam fugitiv la chipul mamei și îmi dam seama că alături de ea puteam îmblânzi și cel mai sălbatic leu scăpat de pe tărâmurile (A)fricii. Puteam face orice dacă o aveam pe ea. De aceea trebuia să încerc.
Ziua examenului se apropia extrem de repede și simțeam uneori cum nu mai am timp să reiau toate informațiile necesare pentru proba finală. Desigur că mă impacientam și uneori bufneam într-un plâns nebunesc, fiindcă cercetam motivul și curajul cu care am luat această nebunească decizie. Desigur că mama și ceilalți membri ai familiei erau siguri că voi reuși. Dar eu simțeam că uneori nu mă păcălesc doar pe mine, ci și pe ei. Că, de nu reușesc, nu voi putea îndura atâta dezamăgire. Dar era un drum cu un singur sens și să mă întorc nu era o alegere. Totuși, am aplicat la mai multe facultăți. Două de medicină, una de biologie și una de jurnalistică. La cele două din urmă, luasem cu zece, printre primii. Mă bucurasem tare, însă ceea ce mă îngrijora era ceea ce conta: să iau unde trebuie și unde mi-am dorit eu.
Astfel, ziua de 25 iulie a devenit ziua finală. Ziua în care aveam să certific capacitatea mea de a reuși sau să văd cum mă scufund într-o mare de rușine. Mama mea era extrem de emoționată. Simțeam că ar fi vrut să meargă ea în locul meu, să dea ea examenul și eu doar să mă bucur de reușită. Mi-a transmis o energie pozitivă fantastică și cu un singur ”hai că poți” mi-a luminat întreaga conștiință.
Nu pot descrie emoțiile uriașe ce m-au încercat în timpul examenului. Îmi aduceam fugitiv aminte de zilele în care învățam și așteptam să sosească această zi. În acel moment, mi-aș fi dorit să dau buzna afară și să vin altădată. Dar, din nou, eram prinsă pe o cale fără început și sfârșit. Eram undeva la mijloc și trebuia să urmez bunul mers al lucrurilor. Să nu mă împotrivesc voinței și să demonstrez că, dacă am putut să aștept atâta timp, mai am putere să o fac și încă o zi.
Desigur că au trecut extrem de repede cele două ore alocate examenului și mi se păruse că trecuseră doar 30 de minute. Subiectele au avut o dificultate mare și îmi era teamă că n-o să ocup unul dintre cele 360 de locuri la care aspirasem. O notă și un loc. Acestea erau lucrurile pe care le aveam în minte în acele momente. Când am părăsit amfiteatrul, mama mă aștepta cu lacrimile în ochi. Sesizase că eram puțin dezamăgită și a urmat valul de întrebări copleșitor. Nu mai aveam putere să răspund la niciuna dintre ele și așteptam să se facă liniște. A văzut că eram pierdută pentru un moment și m-a poftit să mergem undeva la o terasă unde să mă adun puțin. Stătuse și ea în soare pe tot parcursul examenului. Nu s-a clintit de acolo. A vrut să-mi transmită toată energia și puterea.
După ce ne-am găsit un loc la o masă, i-am dat subiectele și am încercat să-i explic succint, având grijă să nu mă bufnească plânsul, că nu m-am așteptat să fie atât de dificile. Ce-i drept, la universitatea din Cluj Napoca, este cunoscut faptul că facultatea editează anual culegeri de teste, ale căror câteva probe urmau să se regăsească în foile de examen. Așa că, timp de un an, am tot lucrat din aceste culegeri. Ajunsesem la un moment dat să fac 500 de grile pe zi. Vă puteți imagina șocul pe care l-am avut când am deschis foile de examen și nicio întrebare nu se identifica cu cele din acele cărți. Mama m-a aprobat convinsă de cele spuse de mine, mai ales că studiase și ea odată cu mine acele cărți. Urma să se afișeze baremul, după care ne puteam face punctajul final. Așa este politica facultății, spre deosebire de cea din București. Dacă acolo se corectează în fața studentului foaia de examen, la Cluj abia seara se afișează rezultatele.
Din cauza unei probleme de server, s-a creat o confuzie între variantele de răspuns și, în consecință, niciunul dintre răspunsurile mele nu se apropia de ceea ce puseseră ei ca fiind corect. Au urmat câteva clipe de groază, mai ales că ne-am dat seama că ceva nu este în regulă. Am mai încercat să accesez pagina cu baremele, în cele din urmă am reușit să le găsim pe cele bune. Reușisem să-mi fac o medie, însă descopăr că una dintre grile a fost corectată greșit. Lăsând platoul cu mâncare pe masă, mama a plătit rapid consumația sau, mai bine, zis așa-zisa consumație și ne-am îndreptat spre decanat, unde eu și încă 50 de candidați aveam să contestestăm câte ceva legat de grilele de examen.
Următoarele ore au fost de pomină. Așteptam să se anunțe rezultatul contestațiilor, însă acestea întârziau să apară. La 7 seara, am plecat cu mama spre facultate. Unde stăteam noi era undeva la 4 km, însă în acele momente nu ne mai interesa efortul de a merge pe jos pe căldura aceea infernală. La facultate, nici țipenie de om. Intru și mă întâmpină un paznic care spune că încă se discută contestațiile și abia pe la 9 aveau să fie afișate și rezultatele examenului.
Ne-a poftit să stăm în parcul facultății, fiindcă refuzasem o posibilă revenire. Era o minunăție de parc, însă eram atât de tensionată, încât nici cea mai frumoasă floare nu putea să mă încânte atunci. Nici mama nu mai putea fuma de emoțiile ce le avea.
S-a făcut și ora 9, însă paznicul ne spune că încă mai sunt de corectat lucrări. Incredibil! Mai aveam de așteptat. Ne-am așezat pe treptele facultății. Și am stat acolo până s-a înserat de-a binelea. Oamenii veneau și plecau. Nu a stat nimeni în afară de noi două. Paznicul a încercat să ne mai scoată din starea aceea și ne-a povestit ce înseamnă să fii student la UMF. Cum vedea el studenții stând nopțile pe treptele facultății fumând, cum trăgeau tare în timpul sesiunilor și cum se înghesuiau la restanțe, că, de, nu îngrași porcul în ajun. La medicină, ori înveți constant, ori nu ai șanse.
Ascultam și nici nu mai știam de mine. Se înnopta, eram subțire îmbrăcate, însă răcoarea serii era ultimul lucru care ne preocupa. La 10, nici urmă de rezultate. Am zis că vom rămâne acolo indiferent de oră și vreme. Mama știa că există un motiv pentru care stam acolo și încerca mereu să-mi aducă aminte acest aspect. Se făcuse miezul nopții și noi eram tot acolo. Mai începuseră să vină părinți cu copii. Noi eram înghețate și mai mult decât emoționate. Paznicul ne-a avertizat că, dacă vedem o doamnă mai solidă cu o mapă, dumneaei are rezultatele. Ne uitam și în stânga și în dreapta străzii. Vedem la 00:14 o dubă venind din josul străzii. Mama tresare. Știa sigur că ei trebuiau să fie. Și din mașină coboară o doamnă relaxată cu o mapă în mână. Intră și ne anunță că rezultatele se vor afișa în incinta sălii facultății în următoarele minute. Mă uitam pe geamul ușii și vedeam cum ea și paznicul lipeau pe un panou uriaș câte o foaie în parte. Acolo zăcea adevărul. Mama îmi spune să intru și să mă uit pe liste, că nu aveau ce-mi face. Doar nu îi deranjam cu nimic. Nu mă puteam mișca deloc. Mă mai strigă odată și cu un impuls inconștient alerg spre panou. Afișaseră admișii la buget. Mă uit pe liste și în doar zece secunde mă văd acolo. Mă uit în capul listei să mă asigur dacă era cea pentru admiși. Și da,era! Mă întorc spre ușă, mă împiedic și, cu un ultim suflu, lăcrimând de fericire, strig cât pot de tare: “Am luat!!”. Se duc și ceilalți înăuntru, în timp ce mama mă îmbrățișa cât o mai țineau puterile. Ceea ce a urmat a fost un vis frumos din care nu aș vrea să mă mai trezesc…
La ora 00:17 a fost încheiat un capitol și început unul nou. Capitolul studenției.
Am intrat bezmetică și plină de emoții pe ușile facultății și am ieșit victorioasă, cu un nou statut: studentă la medicină. Este minunat să vezi cum viața ți se schimbă în doar câteva secunde.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
