I se spunea Șobolanul. M-am căznit cu el toată școala generală.
D-na Muntean îl moștenise de la o colegă mai exigentă, care îl lăsase repetent în clasa I, pentru a doua oară. Ca în bancul cu Bulă, directoarea școlii îi recomandase învățătoarei noastre să facă în așa fel încât să nu-l ia la armată nealfabetizat.
Era țigan. Țigan-țigan, nu rom. Până în ziua de azi, pentru mine romi sunt căldărarii, slătarii, cei care-și mută șatra de colo-colo în căruțe cu coviltir. Mai există încă așa ceva, nu mai demult decât anul trecut și nu mai departe de comuna Tunari am văzut cu ochii mei o așezare dintr-asta pitorească, în plin câmp.
Dar la margine de București, în blocurile din Baicului, un fel de ghetou neo-comunist, nu trăiau nici pe-atunci și nici acum nu prea întâlnești romi autentici. Doar un soi hibrid de țigani romanizați, viețuind în bună înțelegere cu români de-ai noștri, țiganizați și ei, pour la bonne convivialité.
București, 1984
Mi-aduc aminte, și-o să-mi aduc până n-oi mai fi, un recensământ la care m-a luat diriginta noastră, o profesoară tânără, în primii ei ani de apostolat. Am început cu blocurile muncitorești, de garsoniere confort IV, în care locuiau și câte două-trei generații.
Strada se numea frumos, Lunca Florilor. Mai degrabă s-ar fi putut numi Lunca Miracolelor. Pe treptele scărilor, țigăncile mai în vârstă, cu șorțuri peste fustele crețe și largi, vindeau și scuipau semințe. Între blocuri, locuri de joacă unde leagănele contorsoniate și băncuțele sfărâmate erau surclasate de bătătoarele de covoare, de care copiii se agățau, pe care se cățarau să exerseze figuri de gimnastică á la Nadia Comăneci ori pe care le foloseau drept porți de fotbal. Florărese.
Scandalurile se țineau lanț. Rămăsese de pomină o întâmplare cu un bărbat care, beat mort, se ridicase din pat gol-pușcă, înfășurat doar într-un cearceaf și se prăbușise de la balcon peste vecinele care puneau țara la cale, stând pe ciuci în fața intrării.
Crimă. Un țigan tânăr, ieșit din pușcarie pentru bună purtare, își ucisese nevasta, în casă cu copiii, pe care îi pusese să stea cu fața la perete în timp ce el îi făcea felul, fiindcă o bănuise că l-a înșelat. Se-ntorsese de unde venise, iar copiii rămăseseră în grija unei bunici paralizate, pe care o scoteau ziua afară, într-un fotoliu ros mirosind puternic a urină și a fecale. Trecătorii îi lăsau în poală câte ceva de mâncare. Picioarele îi erau cangrenate, vinete și umflate. Când a murit, toată strada a pus mână de la mână să o îngroape, fiindcă mirosul le intra, vară fiind și căldură mare, în case. Evident, solidaritatea a funcționat atunci ireproșabil.
Mizerie. Gherghinei, în timp ce-și întindea rufele la uscat, porcii lăsați liberi prin curte îi mâncaseră bebelușul nou-născut, care dormea într-o covățică. Gherghina înnebunise de durere. Rătăcea pe străzi mormăind ca un animal, iar copiii o vânau, aruncând în ea cu pietre.
foto Joakim Ekildsen
Promiscuitate. Într-un singur apartament din cartierul acesta am recenzat nu mai puțin decât șase copii de vârstă școlară. Cu totul, locuiau în două cămăruțe fără ușă între ele, fără bucătărie și cu baia la comun, pe palier, o femeie, cu cei patru copii ai ei, și concubinul acesteia, care mai adusese cu el încă doi băieți. Una dintre fetele femeii era însărcinată cu unul dintre băieții concubinului. Avea 17 ani și stătea să nască. Nu era căsătorită cu forme legale, iar iubitul ei, viitorul tată, nici el major, dormea pe jos, într-un sac de dormit. În total opt suflete. Aveau curând să fie nouă, poate zece. Paturile, trei la număr, erau lipite unul de celălalt, ca să ocupe mai puțin spațiu. Un fel de-a spune, de fapt “spațiul” lipsea cu desăvârșire, iar ca să ajungi la măsuța de lângă fereastră, unde copiii își stivuiseră cărțile și caietele de școală, trebuia să te strecori și să sari peste o grămadă de obstacole. Un acvariu cu gupi de toate culorile plutind într-o apă incertă, pe un taburet șchiop, sprijinit de perete.
Șocul cel mai mare l-am avut pe o stradă care se sfârșea în buza unei gropi de gunoi. Casele din capătul străzii erau cu adevărat niște cocioabe din paiantă, curțile cu pământ bătătorit, în care scurmau găini, porți legate cu sârmă, copii aproape goi, murdari, printre grămezi de fiare vechi și gunoaie menajere, o atmosferă pe care ani mulți mai târziu am recunoscut-o cu strângere de inimă în filmele lui Kusturita. Într-o asemenea curte, spălând ceva într-un lighean de tablă ruginit, am descoperit-o pe Nicoleta. La început a fugit de noi, s-a ascuns în casă. Profesoara ei a strigat-o, a bătut în poartă, a declanșat o hărmălaie de lătrături și până la urmă cineva a venit și ne-a deschis. Nicoleta a venit și ea, chemată de o femeie, poate maică-sa, care nu știa să citească, nici nu se putea hotărî câte persoane locuiesc acolo, părea că nu înțelege ce-i cerem. A spus textual: Să chem fata, că vă spune ea.
Eu am stat cu privirea în pământ, până când a completat tabelul cu numele și prenumele a nici nu mai știu câți frați, câte surori. Am spus că n-am să uit ziua aceea. N-am să uit nici remarca pe care d-na Andrei a făcut-o, plecând de acolo: “La școală, în uniformă, nu poți să-ți dai seama, sunt toți la fel…”
Nicoleta era premiantă și, pe lângă premiul pentru rezultatele la învățătură, primea în fiecare an și un premiu special din partea bibliotecarei, pentru cea mai harnică și mai disciplinată cititoare. Nu doar că aducea cărțile împrumutate la timp, dar le aducea și învelite în hârtie albastră, aceeași hârtie în care își învelea și cărțile și caietele de școală. Îi uimise pe toți odată, la o oră de limba română, când cântase cu o voce clară, puternică, “Limba noastră-i o comoară”, cântec învățat din transmisiunile radiofonice ale Cenaclului Flacăra. O elevă cuminte și silitoare, care a abandonat școala la 16 ani, ca să se mărite după datina țigănească.
Șobolanul nu era prost, dar îi intrase lui în cap că nu pricepe nimic din cărțile pe care i le puneam sub nas.
Pentru mine nu conta nici că era negru, nici că nu-i prea plăceau apa și săpunul, nici că era cu vreo patru ani mai mare (că-și începuse aventura școlară târziu, luat cu arcanul, ca bădița Vasile, pe la 11 ani). Conta numai încrederea cu care mă învestise “Tovarășa”. Așa că-i băgam mințile în cap trosnindu-i câte un abecedar colțuros în moalele tărtăcuței de câte ori silabisea greșit. Cu cititul avea probleme, că de socotit, socotea cu ușurință. Și de citit, până la urmă, a învățat, deși până în clasa a VIII-a n-a reușit să și reproducă, din memorie, vreo propoziție silabisită căznit, asudat și înciudat. Pentru el limba vorbită și cea scrisă erau două lumi paralele. Or mai fi și acum.
Pentru că era docil și nu deranja pe nimeni, l-au trecut, clasă după clasă. Opt ani nu l-am văzut altfel decât cu surtucul ăla rufos căruia îi ziceau “costum” și care prin nu știu ce fenomen inexplicabil a arătat întotdeauna la fel pe el, deși până la sfârșitul clasei a VIII-a Șobolanul măsura 1.90 m și vreo 80 de kg. Plus o mustăcioară șmecheră care, să fi fost rom de-a binelea, s-ar fi asortat la fix cu o pălărie de fetru cu boruri largi și o pereche de perciuni.
Eu am zis aleluia că am scăpat de el. Veșnic îl aveam ca sarcină trasată de organizația de pionieri. Dacă nu venea la școală trebuia să mă duc după el, să-l aduc. Dacă nu lua note de trecere, să-l ajut. Și singurul ajutor pe care am fost în stare să i-l dau – îmi fac acum și autocritica – a fost să stau cu el în bancă și să-l las să copieze de la mine. De suflat îi suflam degeaba, era ca la telefonul fără fir: eu ziceam una, el auzea alta, și nu toți profesorii aveau simțul umorului dezvoltat.
Situația era tragică atunci, e și mai tragică acum. Mi-aduc aminte de Șobolan de câte ori se anunță rezultatele finale la bacalaureat și li se iau perdanților interviuri la TV. Unii dintre ei au exact zâmbetul încurcat, exasperat, resemnat, al vechiului meu tovarăș. Mi-aduc aminte de o fetiță care plângea de-i sărea cămașa în spate, că ea a învățat, și a învățat, și a luat și meditații, dar n-a înțeles nimic și numai profesorii erau de vină pentru asta. Profesorii și probabil colega de bancă, fiindcă nu și-a tras cotul de pe lucrare, să copieze și ea de-un 5.
Numai că Șobolanul meu n-a ajuns niciodată la Bacalaureat.
Prin ’90-’92 m-a oprit cineva pe stradă. Înalt, bine făcut, îmbrăcat corect și curat. Și-a scuturat de mânuță băiețelul, un puști cu moacă de obraznicatură, care a zis un sărut’mâna răspicat și peltic, pregătindu-se să-mi tragă și-un șut în fluierul piciorului. N-a mai apucat, că am anticipat amândoi, eu sărind înapoi într-o băltoacă, și taică-su, ridicându-l de la pământ de-o aripă. L-a încoțopenit bine în căruciorul sport și mi-a zâmbit cu gura până la urechile clăpăuge. Era Șobolanul. Însurat omul, cu nevastă, copil, tot tacâmul. N-avea ghiul, n-avea niciun incisiv de aur, nici tricou cu inscripții cauciucate. Arăta ca un domn bine, de condiția lui. Și mirosea chiar a apă de colonie.
Soția lui era o fetișcană slăbuță, cu părul strâns în coamă la spate și cu o voce subțirică, un firicel de voce. Mi-a zis și ea tot sărut’mâna. Eu aveam pe-atunci 20-22 de ani și căram după mine o servietă burdușită, mergeam la școală. Șobolanul s-a uitat cu mirare, aproape cu spaimă la umărul meu coborât sub greutatea genții, de parcă s-ar fi așteptat să scot din ea abecedarul, să-i dau în cap.
Bravos, dom’ne, mi-am zis în sinea mea. Uite ce bine i-a mers guzganului!
Două săptămâni mai târziu, târguiam ceva în Piața Obor. Și fix la intrare, unde erau înainte tarabele cu de toate și mai ales cu ruși, o-nghesuială mare la o măsuță de plastic, pe care cineva învârtea cu măiestrie de prestigiditator niște păhărele cu gura în jos: Alba – Neagra. Asta are, asta n-are, asta e câștigătoare, pune banul, neamule! Și neamul punea. Din când în când, mai câștiga câte unul – mereu același, dar cine avea timp de observații de-astea fine – și evenimentul era răspândit cu entuziasm până în cele mai îndepărtate colțuri ale pieței.
Nu l-am recunoscut din prima, cum nici mai înainte nu-l recunoscusem.
***
Brașov, 2013
Bărbatul slab, cocârjat, însoțit de un pici mucos, cu pantalonii legați cu sfoară, cu turul cârpit, căuta în tomberon ceva ce-ar fi putut fi valorificat. Gunoaie. Dar unii mai aruncă haine vechi, unele chiar bune.
“N-aveți ceva de lucru?”
În blocul ANL în care locuiesc acele familii de “tineri căsătoriți”, cu venituri care să le permită totuși achiziționarea unui apartament a cărui valoare estimată în monedă unică are destule zerouri în coadă cât să nu fie la îndemână unei familii cu venituri “medii”, tocmai se spărsese o conductă de colectare la subsol. O conductă de rahat și nu din acela turcesc.
A venit a doua zi însoțit de fiul său, un tinerel imberb, și de o fetiță. Au cărat dejecțiile cu mâinile goale. Era ziua băiatului, împlinea 17 ani și a sărbătorit-o prin muncă. Așa l-am cunoscut pe Leon. Pe el și pe soția lui, luată după aceeași datină a etniei lor. Mi-am amintit de Nicoleta. Din grămada de lucruri nefolositoare depozitate în boxă și-a ales o carte de colorat și o pungă cu șiraguri de mărgele din plastic.
Recunosc, m-am temut că n-am să mai scap de ei. Am făcut chetă pe scara blocului, ca să-i plătesc. N-au dat toți bani. Le-am cerut vecinilor să-și debaraseze boxele de tot ce nu le mai era de folos. L-am dus pe Leon cu mașina personală acasă, cărându-le tot ce au putut aduna din beciurile noastre, inclusiv o ușă masivă de apartament pe care cineva o abandonase pe-acolo. Am făcut schimb de numere de telefon. Leon are un telefon mobil, n-are cartelă. Dar o să-și cumpere și-atunci va putea fi măcar apelat, condiție necesară ca să între în afaceri. Scara blocului ar trebui revopsită, așteaptă să cumpărăm materialele și să-l chemăm la treabă.
A mai venit o dată peste vară, cu un paner de zmeură culeasă din pădure.
Nu i-am luat-o pe toată, dar i-am sugerat să bată și pe la ușile celorlalte apartamente, poate s-or mai găsi doritori . N-a vrut, el nu e “dintr-ăia”. Mi-a spus că are “clienții” lui, la care se duce. Probabil fără să se teamă că va fi jignit, înjurat, alungat. Leon nu fură, decât poate de la botul ursului gunoier, o specie care a făcut furori pe Discovery și care conviețuiește pașnic cu locuitorii cartierelor mărginașe ale Brașovului.
Există și printre ei, îmi spune, țigani cumsecade, familiști, păstrători ai tradiției și nu vorbim aici despre tradiția cerșitului sau a tâlhăriilor la drumul mare. Aceștia și-ar dori să muncească, dar lipsa școlii, a unei minime educații și mirosul specific pe care îl cară după ei, chiar și atunci când se spală, nu le dau nicio șansă. Sunt catalogați “spurcați”, un apelativ răspândit în zona Ardealului și care se referă deopotrivă la starea de curățenie corporală, ca și la cea morală: țiganul este hoț, șmecher, bun de gură, neserios și prefăcut.
Familia lui Leon trăiește într-un ghetou, la marginea orașului Săcele, cunoscut drept cartierul țigănesc Gârcini. Cu acte sau fără, incluși sau nu pe listele electorale, camioanele cu ajutoare însoțite de reporteri ai televiziunilor locale descarcă pomeni din patru în patru ani. Le sunt promise locuințe sociale și locuri de muncă.
În restul timpului se fac descinderi, de regulă noaptea, la adăpostul întunericului. Ulițele desfundate sunt blocate, iar polițiștii însoțiți de jandarmi (fără de care n-ar avea curajul să se aventureze) îi scot din case și-i “saltă” pentru furt de curent sau lemne din pădurea care, dealtfel, cade la propriu peste ei. Amenzile nu sunt plătite niciodată. În mijlocul pădurii funcționa la un moment dat un gater al unui ales local, căruia nimeni, niciodată nu i-a cerut socoteală.
În toamnă, Leon a venit din nou, cu ghebe. I-am dat prețul corect pe ele. Din zmeură am făcut dulceață, ghebele le-am aruncat, mi-a fost frică să nu fie otrăvite.
De Crăciun a fost cu colindul.
Dar Leon n-a venit niciodată să ceară nimic, fără să ofere ceva în schimb.
Există lumea lor și lumea noastră. Obișnuiesc să glumesc că, dacă n-ar fi fost însurat, l-aș fi luat de suflet pe Leon. E frumușel și isteț. Îmbrăcat curat și școlit cât de cât, poate că ar avea o șansă. Așa, n-are niciuna.
Fiindcă nimic din realitatea noastră nu se potrivește cu realitatea lor. Noi ne câștigăm libertățile, ei se nasc liberi, iar percepția asta nu le-o poți schimba dintr-o dată.
Se spune că țiganul nu se gândește la ziua de mâine, un clișeu dacă te gândești la Carpe Diem. Nu pot fi responsabilizati prin constrângere, la fel cum nici copiii, spun psihologii, nu pot fi educați doar printr-un sistem de pedepse, nerecompensându-i niciodată, pentru nimic. Recompensă, nu pomană.
Ca și în cazul copiilor, exemplul prost este mai lesne imitat decât cel bun. Respingerea dă naștere la respingere, violența, la violență.
Sărăcia extremă și mediul insalubru îi fac pe cei care reușesc să își depășească condiția să nu mai privească niciodată în urmă. Singurii care se mai întorc sunt cei plecați să se îmbogățească rapid și pe care Europa îi excomunică, etichetând întreaga etnie și extinzând stigmatul și asupra noastră. Suntem noi și ei, noi împotriva lor și ei împotriva noastră.
Planurile de integrare rămân desenate frumos pe hârtie, imposibil de tradus în fapte.
În continuare, îmi fac autocritica: nu știu cum să ajut. Poate doar luând puțin cotul de pe lucrare. Poate doar oferind un exemplu. Poate doar lăsându-i pe cei neștiutori să copieze de la mine. Să mă copieze.
Puțin câte puțin.
Citiţi şi
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
De ce să alegi un hotel situat lângă aeroport?
Bolile cu transmitere sexuală – o mare problemă în lipsa educației
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
