Recomandat doar celor tari de inimă şi minte (nu de cap).
Femeia „raw” din mine ar începe a scrie acest material cu un: „Băga-mi-aş picioarele în ea de lume şi de viaţă!”. Educaţia şi jurnalistul din mine ar urla printre virgulele echidistant aşezate: Societatea de azi trăieşte într-o minciună accentuată. Pe de o parte, zice-se, ne-am emancipat, noi femeile. În realitate, acolo unde se dă tonul, lucrurile sunt involuate şi involuează continuu. Şi culmea, sunt involuate cu femei educate, stilate, reduse la valoarea unei metrese şi nimic mai mult. Adevărata problemă e că noi, fiinţele umane suntem mimetice, deci vom face mereu ce face popa şi nu ce zice el. Apropo, ştiaţi că homo sapiens (sapiens-ul vieţii!) e singura specie cunoscută care îşi sabotează, îşi subminează constant şi intensiv jumătatea femeiască?
Mică notă explicativă, (pusă cu susul în jos, adică în ordine nefirească, la începutul materialului, spre a fi în ton cu lumea, cu susul în jos şi ea): ceea ce veţi citi între paranteze să nu vă aşteptaţi să fie echidistant-cumintele meu stil. Pentru asta, săriţi cel puţin parantezele. Azi mi-au scăpat telegarii-n ştremeleag de ciudă.
Deci să ne (pseudo) jucăm puţin…
Antropologul şi publicistul american Wednesday Martin mă lovi de dimineaţă peste ochi, direct în pântecul sufletului cu povestea femeilor din cartierul de lux din New York în care, Wednesday s-a mutat cu vreo 11 ani în urmă. Rotindu-şi ea privirile, constată că doamnele care epatează în ţinute de jdemii de dolari pentru a-şi lăsa progeniturile la kindergarden au câteva trăsături în comun. La enumerarea lor n-ar fi nimic neobişnuit, ai zice, ba dimpotrivă, ţi s-ar părea că lângă marii manageri ai lumii e normal să şadă frumos, femei barbie, super-educate, puternice, dezvoltate personal, cu musculatura pe fese tonifiată, silicoanele sus şi priviri de gazele lipsite de griji. Surprizele de-abia de aici încolo încep. Nu doar că ele chiar sunt astfel, mai toate pe la 30-şi-ceva de ani, cu unu-până-la-patru copii sub 10 ani pe lângă ele, trupuri de barbie, dar sunt şi staying home mom’s şi singura treabă pe care o manageriază e gospodăria, evenimentele sociale şi copii. Dacă credeţi că pentru asta e nevoie de Harvard, o fi bine şi aşa.
S-o dăm pe analiza dragostei
Femeile astea, despre care Wednesday Martin a adunat material pentru o carte de antropologie pe tema dată, nu sunt CEO-s doar în bucătăriile lor de sute de mii de dolari, ci şi în ceea ce prenup or postnup (contractele prenupţiale ori postnupţiale) stabilesc şi anume: banii pe care îi primesc suplimentar, anual, ca bonus pentru că sunt bune la pat (!!), ating performanţe cu copiii şi alte asemenea (băga-mi-aş picioarele în ea de lume şi de viaţă şi în managerii ei mirosind a moarte ambulantă!).
Una din multele mele bunici avea o vorbă: „Maică, pe bărbat să nu-l crezi nici de ia jar aprins pe limbă!”. Ştiţi că nu zicea rău? Imaginaţi-vă că oamenii ăştia au trebuit măcar o dată în viaţă să-şi spună unul altuia: „te iubesc”, iar apoi, au fugit repede să stabilească dimensiunile…iubirii. (Ce mai ziceţi acum doamnelor sifonând a lecţii despre iubire pe fiecare literă în parte, eh? Mie îmi vine să vă arunc în piscina cu apă rece, cu mine la un loc). Imaginaţi-vă că dimensiunile inimilor voastre ar fi reduse la monologurile vaginului pentru care se plăteşte bonus anual în dolari măsuraţi în performanţele poziţiilor 69, 96, 89, 99 sau ce numărul vieţii vor mai fi având, – bani cu care apoi mergeţi să cumpăraţi măsuţa de ceai pe care s-o oferiţi la chermeza din cartier, că, deh!, nu se face să te prezinţi doar cu un vin, fie el şi de colecţie, nu? Cum e cu dragostea, doamnelor? (Lumea s-a schimbat! Să mori tu, femeie?!).
(Spune-ţi-mi voi, cele mai deştepte ca mine, care e diferenţa între iadul de a fi redusă la nimic prin mutilare fizică şi spirituală de însăşi cel ce ar trebui să-ţi fie jumătate, şi iadul de a fi anihilată ca fiinţă feminină cu emoţii şi suflet şi trasă în pijamale de plastic pentru gustul şi banii celui care ar trebui să te iubească?
La venire-n lumea asta, mamele ar trebui să atârne de gâtul fetiţelor nou-născute o plachetă pe care să scrie: „Lăsaţi orice speranţă de a fi iubite, voi cele ce-aţi venit aici”. Ar fi cea mai sinceră şi reală moştenire pe care o femeie o poate face altei viitoare femei. Cu ce tupeu ne mai mirăm atunci de barbariile din Orientul Mijlociu ori de aiurea, îndreptate împotriva femeii? Lumea s-a schimbat! Să mori tu, femeie?!).
Ştiţi că şi Raiul e negru-n cerul norilor săi?
Şi acum să facem un exerciţiu de memorie. O să-mi ziceţi că la noi nu e cazul, că nu sunt atâţia manageri bogaţi, că noi românii avem coarne roz la caracter şi tupeu de sfânt golaş. Aşi! Tu, mamă a unei fetiţe de cinci, şase, opt, unsprezece ani ai ajuns cu siguranţă să vezi practicată împopoţonarea piţiponcească a copilei întru transformarea ei cât mai grabnic în obiect sexual. Şi nu mă refer aici la drăgălăşenii cochete, ci exact la a vinde efectiv imaginea sexualizată a fetiţelor încă inconştiente de existenţa lor ca fiinţe sexuale. Treaba asta e valabilă în tot Occidentul, nu doar în România. Ia gâdiţi-vă la emisiunea care a întors lumea pe dos, în care mămicile îşi machiau, dezbrăcau, siliconau fetiţele de doar câţiva anişori pentru un show tembel în care ele pozau în mici jucării sexuale, probabil pentru turma de pedofilizaţi de marketingul sexual accentual din lume – asta a fost extrema. (Lumea s-a schimbat! Să mori tu, femeie?!).
Ţin minte cu oripilarea unei femei oarecare ce sunt, duiumul de mămici la trezecişiceva de ani care se fofilau printre fustiţe gen tu-tu, roz sperând că odată şi-odată, cât mai repede de s-o putea, şi fiicele lor vor fi o Moni Columbeanu. (Acum ar mai vrea cineva asta pentru fiica sa? Pentru 80% dintre membrele duiumului mai sus amintit aş paria că în sinea lor ar spune că „da, măcar s-a ales cu banii” într-o lipsă totală de empatie nu părintească, ci pur umană, fără să reuşească să ia în calcul suferinţa tinerei aceleia, copilăria ei frântă, neomenia sădită în ea, despărţirea de copilul ei, zdrobirea unui om înainte de a fi devenit om).
Şi nu în cele din urmă, mamele astea fluturându-şi la kindergarden hainele de mii de dolari, ies şi pozează în soţii „de casă” perfecte, în mămici „cu normă întreagă perfecte”, în „familiste convinse”, în manageri desăvârşiţi, în tot ce şi-ar putea cineva dori. Vin să vă vândă o parte din adevăr, fără a vă spune că între ele şi prostituatele din Cartierul Roşu din Amsterdam ori cele de pe centură singura diferenţă e „abonamentul nupţial”, că pentru a supravieţui şi-au ucis singura valoare reală cu care au venit în lume: pe ele însele. V-aţi mai dori vieţile lor aurite, lângă puternicii lumii, mirosind a moarte înainte de-a fi fost vreodată vii? Le mai puteţi crede ştiind că sunt plătite pe bază de abonament nupţial în funcţie de performanţe sexuale ori întru educarea progeniturilor (de parcă banii te fac mamă!)? ( Antropologul mă priveşte trist din cuvintele sale: „Cu cât păturile sociale sunt mai stratificate, mai împărţite, cu atât segregarea pe bază de sex e mai puternică”. Lumea s-a schimbat! Să mori tu, femeie?!).
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
