Există în cartea „Firmanul orb” de Ismail Kadare (o salbă de nuvele nu tocmai noi ale marelui albanez, publicate anul acesta la Humanitas) o explicație formidabilă cu privire la invincibilele diferențe între Orient și Apus.
Ismail Kadare meditează, desigur, la destinul Albaniei (sub Imperiul Otoman), dar, fiindcă ajunge la esență, acele pagini rezistă și ca explicație pentru Turcia de astăzi și, mai ales, de mâine.
Suntem martorii prăbușirii unei lumi pe care o credeam mai așezată. Ne-am înșelat, cum s-au înșelat toți cei care ne-au precedat – nicio lume nu e definitivă.
Ultima veste, deci: Turcia își încheie democrația (câtă a fost, nu prea multă) și se abandonează unui tiran tot mai periculos.
Desigur, excepționali (intangibili!) cum suntem, nu ne simțim vizați de această virare în anti-occidentalism feroce a noului sultan de la Istanbul. La o adică, am mai trăit sub turci și uite că n-am murit, vorba aia.
Ismail Kadare reduce, deloc la absurd, Răsăritul la o lume a dictaturii bunului-plac și a micii învoieli. Vă sună cunoscut? Dialogul, legea fără tocmeală? Prostii evropenești!
Suntem în mileniul al III-lea, și NATO (care nu mai e o organizație depășită – tocmai i s-a sucit, momentan, moțul Marelui Președinte Portocaliu) a avut încredere în Turcia, să-i încredințeze apărarea în acest flanc. Și ce va fi mai departe? Bine pentru România europeană n-are cum să fie.
În Ungaria se dă o lovitură de ciocan în moalele capului studiilor academice de calitate (pentru că sunt anti-naționale, desigur). În Polonia cel mai întunecat conservatorism se înalță.
Marea Britanie a părăsit deja continentul. Ce avem aici? Bunul instinct al șobolanului care fuge de pe corabia care are să se scufunde? O condamnare a fracturii dintre popor și elite? O taxare a pervertirii (dacă nu a abandonării) regulilor elementare ale democrației? O sinistră victorie a lui Putin, prin interpuși? Apucături de fost imperiu care nu-și mai știe secolul?
Orice am avea, așa cum frumos tocmai s-a constatat, deși Uniunea Sovietică a căzut, ea încă se prăbușește.
Trăim, prieteni, o decădere accelerată până și a ideii de drepturi ale omului. Mofturi! E o poftă teribilă de pedeapsă cu moartea, și nu doar în Turcia.
Intrăm într-o epocă revanșardă, în care foarte puținele lucruri bune care s-au întâmplat în istoria recentă (inclusiv democratizarea educației) vor fi spulberate.
Bun, dar ce facem cu dezaxații care se plimbă cu camioanele pe bulevardele pavate cu oameni vii? De unde vin ei? E nevoie de mai multă securitate (când n-a fost?). Europa ca o Balenă Albastră care se sinucide? Și care ne e răspunsul la oroare? Înapoi la tradiții, firește!
Iar dacă îndrăznești să remarci că tradiția Europei este măcelul în formă continuată riști să fii linșat. Globalizarea a eșuat, să construim ziduri! Atât ne duce, din nou, capul comun.
Insuportabila pace, cu atâtea costuri birocratice? Ne-am plictisit. Nu mai avem memoria directă a unui mare război. Omul uită ușor.
Iar în Statele Unite ale Americii, Marele Președinte Portocaliu a descoperit, spre încântarea industriei de armament, că poate să se joace și de-a omul de stat responsabil care bombardează din deget (și ce dacă habar n-are dacă a bombardat Siria sau Irak-ul, noi să fim sănătoși).
Toate războiaele din Mediterana sunt războaie europene, dacă nu mondiale, precum ar fi trebuit să știm deja. Mai avem de așteptat până la următoarele bombe atomice? Mai avem, dar nu mult. Fiindcă avem, în sfârșit, un bărbat hotărât la Casa Albă. Și ce dacă fiecare bombă e un bumerang? Se pune în sfârșit piciorul în prag. Nu contează că sub prag e o mină care va exploda.
Iată, e mare bătaie pentru locuri în istoria mare a acestor oameni mici. Oamenii de rând, cum li se spune dintotdeauna? Figuranți, la locul lor.
Tocmai trăim, la treizeci de ani de la sfârșitul Uniunii Sovietice, sfârșitul lumii post-sovietice, dar istoria, imună la desele noastre catastrofe, merge înainte. Nu istoria are probleme, oamenii care au apucat să fie vii au.
Din fericire, slavă!, se luptă acerb pentru dreptul nenăscuților de a ni se alătura. E posibil, totuși, ca secolul nostru să fie și religios și să nu mai fie deloc.
Stop! Am putea spune, în egală măsură, că nu e așa, că nu se încheie nicio eră, ci dimpotrivă spiritul națiunilor lucrează mai abitir ca oricând. America Republicană dă bombe, ce altceva să facă? Rusia se visează imperiu, Putin (ultima conspirație la modă e că vechiul Putin e mort, Moscova e condusă de o sosie dubioasă). Turcii își caută sultanul.
Iar România? Ca în ultimele mii de ani, aici, la noi, e la putere șmecheria, se realizează combinațiile, pe scurt, se fură.
Suntem în obișnuitul vals al hoților cu proștilor. Dar vom supraviețui și de Apocalipsa asta. Nu suntem noi și gândacii de bucătărie eterni? În plus, noi, spre deosebire de sărmanii gândaci de bucătărie, suntem și mândri.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
