Am coborât din autobuz în praful strălucitor de lângă Ruta del Sol, șoseaua care șerpuiește pe marginea Pacificului ecuadorian. Locul părea pustiu, în afara ierbii uscate și ocazionalilor arbuști suprasaturați de căldură solară. Pe cerul ecuatorial, soarele se apropia de ora 9. Călătorisem mai mult de 15 ore, în trei autobuze din ce în ce mai rudimentare, de la cei 2500 de metri andini ai orașului Cuenca la nivelul zero unde oceanul se întâlnea cu satul de pescari Ayampe.
Drumul trece pe lângă un cimitir modest, apropiidu-se de plajă, și, după câteva minute, în stânga văd o intrare boltită, înaltă, înconjurată pe trei laturi de lujerii stufoși ai unei plante cu flori, pe care am mai văzut-o în America de Sud, și care se aseamănă izbitor cu trandafirul japonez, numai că toți trandafirii japonezi pe care i-am văzut până acum par, prin comparație, pigmei subnutriți. Din praful potecii, intru de-a dreptul în paradis. Locul arăta ca o grădină botanică în miniatură, și, parcă, de la prima răsuflare, respira iubire. Numele: Iguana, de la una din formațiunile stâncoase din larg, asemănătoare cu o iguană. Iar de cabanele Iguana se ocupă Galvan, ca angajat al proprietarilor.
La prima întrevedere, mi-a spus doar atât: „în locul ăsta toate lucrurile sunt ca îndrăgostite”, și mi-a oferit floarea roșie a arbustului care semăna cu trandafirul japonez. Am primit-o, simțind instinctiv că nu e vorba de obișnuitul joc între fete și băieți. În acest gest, Galvan își susținea cuvintele cu care descria locul printr-o faptă.
„Eu am nevoie de bani doar ca să pot întreţine Iguanita. Dacă s-ar putea, aş vrea să vină toţi aici ca la ei acasă şi să ne bucurăm de viaţă, să facem baie în ocean, să cântăm şi să dansăm salsa.”
Deşi nu o admite, Galvan este un soi de geniu al locului, un fel de înţelept sau poate un înger. Îţi răspunde cu voce tare la întrebări pe care nu ai apucat să le formulezi decât în gând. Nu îşi iese niciodată din fire. Ştie totul – şi mai mult decât scrie în cărţi – despre plantele din grădina sa, fără să fi studiat vreodată agronomie, floricultură sau pomicultură. „Când mă supără cineva, mă adresez acele persoane spunându-i amor (iubire)”, ne povestea în prima mea zi la Ayampe, iar într-o dimineață, când l-am văzut stând cam crispat în hamac și l-am întrebat ce are, mi-a răspuns că l-a înțepat o pisică de mare pe când înota mai în larg și că îl doare foarte tare, dar că până trece savurează durerea și roagă natura să îl vindece. ”În jumătate de oră vin la voi”, mi-a zis, și așa a fost.
Galvan nu e un intelectual, dar ideile lui sunt cu atât mai mult de o înțelepciune izbitoare. Galvan a fost un copil născut și crescut în Cali, pe vremea când în Columbia nu intrau turiști de teama guerrillelor de traficanți, și pe vremea când Cali era al doilea cap al cartelului bicefal de droguri, alături de Medellin. A devenit apoi un adolescent începător în ale consumului și vânzării, și în final un tânăr absorbit încet-încet de altă față a lumii decât cea reprezentată de putere, dependență și aparență. Cum a făcut-o, nu știu. Îmi imaginez că e deosebit de greu să te sustragi obișnuinței, plăcerii și câștigului, dar el a reușit. A trecut de dependența de cocaină, pe care nu doar că o vânduse dar o și produsese într-o hală, cu niște prieteni – și astfel am aflat că pentru a sintetiza cocaina ai nevoie de ceva spațiu, nu glumă – și, la un joint pe care nu îl împărtășea decât foarte rar, a mărturisit că nu mai fumează nici marijuana. La întrebările uimite din jur, datorate faptului că în grădina pe care o crease în jurul cabanelor Iguana creșteau și niște fire de cannabis, a răspuns că marijuana e o plantă magică, și că e păcat să o rupi și să o arzi doar ca să-ți procuri senzații, și în plus, că excesul de consum i-a generat o alterare nedorită a memoriei. Ciudat, însă, nu cred să fi întâlnit vreodată până atunci un om mai atent decât el. Nu mi-a făcut nicio clipă impresia că uită de tine, sau de ce ați vorbit ieri, sau de ce îți place și ce nu. În general, impresiona printr-o cursivitate a relaționării pe care nu cred să o mai fi văzut în stare așa de pură. Mă făcea să mă gândesc, în lumina dezvăluirilor lui despre consumul excesiv de iarbă, la o floare care, deși nu are centru al memoriei, știe mereu când răsare soarele, și că asta o bucură, de fiecare dată când îl vede, deși de fiecare dată e ca prima dată. Îmi părea că nici nu are nevoie să afle, pentru că știe.
Spunea, la una din nenumăratele discuții din foișorul cu hamace, că în relația cu ființele sau lucrurile care te sperie singura metodă care funcționează e să te împrietenești cu ele. Îmi amintesc de povestea lui cu tarantulele, și cum au devenit prietenele lui. Avusese un accident de mașină în urma căruia un braț îi rămăsese lipsit de reflexe nervoase. De la umăr în jos, nu mai simțea nici o atingere pe piele. Cineva l-a sfătuit să încerce să-și reabiliteze terminațiile nervoase cu ajutorul tarantulelor. Problema era că îi era frică, pe drept cuvânt, de tarantule, a căror mușcătură e foarte veninoasă. A urmat însă sugestia și zi de zi, lăsa o tarantulă să i se plimbe pe mână, pornind de la locul în care îi simțea atingerea, și observându-și senzațiile tactile. Pe timp ce trecea, începea să simtă din ce în ce mai mult piciorușele păroase ale tarantulei plimbându-i-se pe piele, până când și-a recăpătat cu totul senzațiile din braț. A fost foarte emoționat când a simțit pentru prima oară cangea minusculă a păianjenului agățându-i-se de epidermă pe porțiunea care îi fusese privată de sesizarea atingerii. „De atunci tarantulele sunt prietenele mele. Sunt sigur că nicio tarantulă nu o să mă muște vreodată. Ele m-au ajutat și le sunt recunoscător.” Cu aceeași considerație vorbea și despre plantele din grădina lui, pe care le îngrijea singur cu o dragoste și o atenție aproape sacre. Pe toate le numea „plantas maestras” – și susținea că învață multe lucruri de la ele.
Într-o noapte, neavând somn, am ieșit să mă plimb, și l-am văzut în grădină. În fiecare seară chefuiam cinstit, până târziu, în ritmurile de salsa pe care le făcea să curgă din dvd-ul ascuns în foișor, și dimineața el era în picioare ca să primească turiștii și să deretice prin camere. Nu avea alt ajutor. Mă întrebam când mai apucă să doarmă. A doua zi mi-a explicat că n-are nevoie de mult somn, și că noaptea iese adeseori să vorbească cu plantele lui. „Ca și mine, fiecare om are planta lui, nu trebuie decât să o caute. Dar de iubit le iubesc pe toate.”
La plecare, mi-a dăruit o frunză, spunându-mi: „Să nu-ți pară rău că pleci, bucură-te că ai venit. Să ne despărțim cu zâmbetul în inimă”.
Într-un ghiveci din București trăiește și acum planta crescută din frunza lui Galvan, și fiecare frunză a ei poartă în ea germenul vieții.
Citiţi şi
29 septembrie ora 12:58 – Lună Plină în Berbec (horoscop)
Tendințe în materie de nutriție pentru 2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
